Un nume nou în literele gorjene: FLORENTINA STĂNCIULESCU (n. 24 dec. 1979, Târgu-Jiu), absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, secţia română-engleză, în prezent cadru didactic la Colegiul Tehnic ,,Henri Coandă” din Târgu-Jiu.
Lucrarea de Master: ,,Modernitate în literatura şi cultura europeană”. A publicat versuri în câteva antologii colective apărute la editurile ,,Pim” şi ,,InfoRapArt”, dar este prezentă şi pe diferite site-uri de literatură şi artă.
Autoare a trei cărţi în domeniul educaţional (Teatru francez şi teatrul românesc în prima jumătate a sec al XIX-lea, Ed. Info, Craiova, 2011; Eminescu – filozofie a plenitudinii şi a singurătăţii, Ed. Kora, Bacău, 1012; Limba şi literatura română, Ed. Kora, Bacău, 1012), Florentina Stănciulescu a debutat editorial cu placheta de versuri ,,Argument pentru a fi” (Editura Kora, Bacău, 2012), revenind recent cu volumul, mult mai articulat din toate punctele de vedere, DESTĂINUIRI LA MALUL CU VISARE (Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, 92 pag.). Are în lucru un nou volum: Poeme alb-negru.
Simţind nevoia unor confesiuni în plan literar, autoarea precizează că ,,poezia mă ajută să surprind momentul revelaţiei ce-mi creează o lume numai a mea şi-mi dă posibilitatea de a utiliza o sinceritate aproape brutală din care mă recompun ca fiinţă”. Scriind poezie, adaugă ea în tableta inaugurală, simt că mă împrietenesc cu cei ce mă citesc. ” Acestora le dedică „lumea mea de vis şi dor” (Cititorilor).
Înainte de a face câteva consideraţii pe seama acestor poezii, să reţinem şi mărturisirea de credinţă ce-şi face loc pe coperta a IV-a a cărţii: „Pentru mine, poezia e atitudinea solemnă a versului în zbuciumul său nud de a culege roadele de lumină din spatele banalului de piatră, e o poveste cu glas tremurat a unui timp nemuritor.”
Avem, iată, aşadar, toate datele pentru a vedea în poeziile scrise de Florentina Stănciulescu o vocaţie plină de candoare şi naturaleţe, departe de gestica simulată a unor confraţi de generaţie, atât de redundanţi în experimentalismul unor exerciţii postmoderniste.
Înţeleasă ca un „imperativ lăuntric”, poezia devine transcriere a unui suflet perseverând într-o autodepăşire, prin echilibru lăuntric şi luciditate existenţială: „o vreme n-am mai stat la rând/ nu primeam decât gânduri îngălbenite/ mi le trimitea pe adresa veche/ să le odihnesc în crângul din afara sufletului/ mi-am spus să fiu îngăduitoare/ şi să probez ultima pereche de aripi/ cuibărită-n începuturi albe/ arhive prăfuite de existenţă/ atunci/ noaptea şi-a plecat fruntea/ să-şi asculte/ cuprinsă-n tăceri/ pulsul slăbit/ eu tastam plângeri/ şi le înaintam conştiinţei/ pentru echilibru/ îmi caut/ în memorie/ paşii” (Imperativ lăuntric).
Este în aceste versuri o dorinţă irepresibilă de transcendere a eului, dar şi multă materie netransfigurată, dovadă că poeta a perseverat fără confruntări publice, cenacliere, departe de eventuale receptări critice ce i-ar fi adus un spor de autocenzură în plan artistic. Dar tot atât de adevărată este şi o anumită intuiţie a unor simboluri şi metafore vizionare, precum în poemul Înger cu aripi galbene: „Nu mai aude îngerul;/ rugăciunile au obosit,/ rănite de lacrimi.// S-a oprit timpul pentru el./ O secundă,/ în căderea ei,/ i-a atins aripile/ şi le-a poleit cu galben./ nu poate zbura/ cu aripi de ceară./ În raza lunii,/ întoarce resemnat,/ palida pagină/ a psaltirei.”
Titlurile poemelor se înşiră ca şi cum nu ar mai avea nevoie de niciun comentariu, într-atât sunt de străvezii, în tranzitivitatea lor stilistică, ceea ce nu prea consună cu imperativele ambiguităţii moderniste: Nostalgic murmur, Icoana toamnei, Între două ninsori, Nopţi de cuvinte, Prezentul – vultur de plumb, La braţ cu toamna, Iarnă în numele dorului, Bocetul stiharului, Dans pe umărul nopţii, Pustiu atins de vânt, Ecouri rătăcite, Arcadă iniţiatică, Taină 1, 2, 3…
Aflându-se deocamdată într-o etapă nu de pionierat ci de decantări artistice, poezia Florentinei Stănciulescu rămâne congeneră cu un sentimentalism feminin cutreierat de frecvente replieri existenţialiste, captând în spiritul vizionarismului şi reflexivităţii dorinţa de comunicare, nevoia de mărturisire, credinţa în propriile-i forţe lăuntrice de autodepăşire. Totul într-o ambianţă morală şi într-o logică a vieţii plină de promisiuni: „în mod dominant/ moralistul/ din mine/ supravieţuieşte/ logicii/ într-o succesiune de gânduri vii/ ce-mi ţin/ copacul vieţii/ fructifer…” (Viaţă)
Când poeta va înţelege că arta adevărată nu prea ţine cont nici de „moralistul din mine”, nici de „logica” vieţii, atunci, probabil, poezia aceasta va intra, cu siguranţă, într-o nouă etapă a fiinţării şi consacrării sale.
Zenovie CÂRLUGEA
