BRĂDIŞTEANU, Elena: n. 24 ianuarie 1936, com. Brăneşti, judeţul Gorj. Prozator şi publicist. Fiica lui Ion Smădoiu, agricultor, şi a Ioanei (născută Voinescu). A urmat Liceul Comercial “Gheorghe Chiţu” din Craiova (promoţia 1954).
A fost şef-serviciu financiar la Fabrica de cărămidă refractară din Târgu-Jiu (20 de ani). Pensionară. A debutat cu fragmente de jurnal în „România literară” (nr. 25 /1991), sub pseudonimul Liana Brătescu, iar editorial în 2006 cu vol. Kairos, Jurnalul unei femei.
Colaborări: România Literară, Acolada, Portal-Măiastra, Caietele Columna, Adevărul de Gorj.
Scrieri: Kairos, Jurnalul unei femei, cu o prefaţă, Între masculin şi feminin, de Gheorghe Grigurcu, Editura „Măiastra”, Tg-Jiu 2006; Ierburi dulci, Ierburi amare, Editura „Măiastra”, Târgu Jiu, 2008; Poveste fără sfârşit, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu 2009 (cu o prezentare pe coperta IV de Zenovie Cârlugea); Peregrina, roman, în pregătire. Jurnalele E.B. sunt „expresia unei feminităţi cu capul pe umeri”, care „nu «vorbeşte», scriptic, «prea mult», ci, de regulă, atât cât e nevoie, cu sagacitate şi simţ ascuţit al observaţiei, cu delicateţe morală şi umor, cu un simţ al verbului bine strunit, adaptat momentelor sufleteşti consemnate.” Jurnalul devine astfel „o pregnantă mărturie a unei feminităţi deopotrivă ambiţioase şi gracile, «tari» şi vulnerabile, alergând „între realitate şi vis” pentru a se reîntoarce fără greş pe solul peren al realităţii.” (Gheorghe Grigurcu). E vorba de „mărturia unei femei care, după şocul de a deveni văduvă, ţine un jurnal al confesiunii şi al recuperării, unul intim după toate normele. Ba încă mai mult cu una: intimitatea lecturii e pusă în drepturile meritate […]. Livrescul devine, în mod cu totul nou, o formă de dragoste, nu de egotism.” Acelaşi critic al „României literare” consideră că „motivarea pitagoreică a titlului printr-o simbolistică a cifrei 7 este prea distantă oarecum pentru sinceritatea cărţii”. Al doilea volum, Ierburi dulci, ierburi amare, reia, de fapt, confesiunea reflexivă a experienţei de viaţă, desfăşurându-se, diegezic, în intervalul imediat următor: 1995-2001. Reveniri, reîntoarceri în timp, ipostazieri din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, chipuri, întâmplări, convorbiri, situaţii inopinate sunt în măsură să provoace, într-o manieră nu neapărat à la Proust, un declic al memoriei involuntare, în pagini în care se regăsesc atât însemnele jurnalului, cât şi acelea ale confesiunii, amintirilor, memorialisticii, adică un dozaj echilibrat, specific literaturii de frontieră. Este de remarcat acel l’ésprit de finesse exprimat de referinţa cultural-livrescă a textului, care despovărează/echilibrează/calmează conştiinţa şi scriitura.(Zenovie Cârlugea). „Licoarea” acestor ierburi dulci şi amare – „amestec foarte ataşat de Jeni Acterian şi Alice Voinescu” (Dan C. Mihăilescu) – este aidoma unui «elixir», ce-i asigură autoarei doza jurnalier-confesivă a regăsirii de sine, de echilibru sufletesc şi tonifiere. Poveste fără sfârşit este un roman de dragoste epistolar, „un roman-document, concentrat la dimensiuni de nuvelă, însă pe cât de substanţial şi autentic, pe atât de spiritualizat în transfigurarea emoţiei, o posibilă «replică» la realizările de acest fel ale epicii de formulă «ionică»”.
Zenovie Cârlugea
