În Duminica a 2-a după Paşti (a Sf. Apostol Toma); Ap. Fapte 5, 12-20; Ev. Ioan 20, 19-31, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se va citi un text din Evanghelia semnată de către Sf. Ev. Ioan, deoarece Duminica Tomii sau a Sf. Apostol Toma – ne învață că omul poate fi vindecat şi de îndoiala necredinței sau a neîncrederii, aşa cum Sf. Apostol Toma, prin propria sa experienţă s-a convins de învierea Domnului în momentul când a atins coasta şi rănile Sale! Pentru că şi noi suntem îndemnați să credem în învierea Mântuitorului Hristos, Cel devenit, astfel, Izvor al învierii fiecăruia dintre noi, de la primul și până la ultimul om ce s-a născut şi se va naște în istoria umanității, iar, credinţa ne salvează! Vom vedea că primul înțeles al Evangheliei Duminicii acesteia este acela că Însuși Hristos Domnul ne cere să fim credincioși Lui și să-L credem că El este Dumnezeu Cel răstignit și înviat din morți, la fel cum şi El i-a cerut lui Toma să fie credincios și nu îndoielnic! În esenţa sa, credința este o legătură trainică şi necesară cu Iisus Hristos, stare spirituală care depășește orice proces de compunere și de descompunere, deoarece prin credință acceptăm și preluăm adevăruri și convingeri pe care apostolii și evangheliștii le-au trăit pentru că le-au aflat de la Însuși Mântuitorul Hristos! Această comuniune de iubire cu Hristos Domnul este confirmată şi de faptul că cei care-L iubesc și cred în Dumnezeu primesc un sentiment de bucurie mai presus decât bucuria specifică lumii în care trăim, un sentiment de vindecare şi de sănătate pe care nu ni-l poate sădi în suflet lumea în care trăim, cu toţi doctorii ei şi cu toţi comercianţii de vaccinuri livrate pe piaţa medicamentelor! Numai prin credință Îl întâlnim duhovnicește pe Hristos Domnul și-L iubim, iar această iubire este răsplătită cu o altă formă de iubire, mult mai presus decât sentimentul nostru de iubire, una de proveniență dumnezeiască şi sfântă, care răspândește odată cu ea bucurie, pace şi credință. În felul acesta, înțelegem că apostolul Toma nu doar că a crezut în Hristos cel Înviat, dar a mărturisit și dumnezeirea Acestuia, în pofida faptului că vedea un trup omenesc! Apostolul Toma L-a mărturisit pe Dumnezeu cel necuprins, Care ne arată ce înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa noastră şi a vorbi cu El, pentru a pune Voia şi înţelepciunea Sa Dumnezeiască, mai presus de noi!
,,Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”!
Aşadar, această întâlnire cu Hristos Domnul Cel Înviat a declanșat o stare de credință care l-a transformat pe sfântul Toma dintr-un om cu o credință şovăitoare, nedeplină, într-un apostol mărturisitor nu doar al învierii Domnului, dar și al dumnezeirii Lui. Astfel sfântul apostol Toma s-a vindecat de o credință îndoielnică, sovăitoare, incompletă, cum s-ar spune, mai ales că acesta este și scopul principal al unor detalii relatate de către Sfântul Evanghelist Ioan, ca și noi să auzim şi să credem în cele întâmplate la întâlnirea Apostolului Toma cu Mântuitorul Hristos Cel Înviat! Poate că tot din acest motiv Evanghelistul Ioan mărturisește la sfârșitul sfintei evanghelii că toate aceste aspecte petrecute au fost scrise în evanghelie ca să credem în Hristos Cel Înviat și prin aceasta să mergem cu Domnul crezând să avem viață veșnică (Ioan 20, 31). În felul acesta, aflăm că Mântuitorul Hristos a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Săi, care stăteau ascunşi de frica iudeilor şi a celor petrecute cu Hristos pe Golgota (Ioan cap. 20). Deci, intrând la ei, le-a spus: ,,Pace vouă!” și le-a arătat semnele cuielor și semnul coastei împunse cu sulița, atunci când se afla pe cruce, dovedind prin aceasta că Trupul cel răstignit era acelaşi cu trupul Său cel înviat! Dintre toți ucenicii Domnului numai apostolul Toma lipsea, dar, atunci când acesta a auzit că Hristos Domnul Se arătase viu celorlalți ucenici, a spus: «până ce nu pun mâna mea în semnele cuielor și în locul unde coasta Sa a fost împunsă, nu voi crede că a înviat!». De aceea, pentru a-l «vindeca» de îndoială, Hristos Domnul S-a arătat a doua oară, peste 8 zile ucenicilor, între care se afla și Toma și căruia s-a adresat direct spunându-i următoarele cuvinte: ,,Adu degetul tău și pune-l în mâinile Mele și mâna ta în coasta Mea și fii credincios, nu necredincios”! Văzând, așadar, îndemnul Mântuitorului de a pune mâna lui în coasta Sa, dar și mustrarea prin care Hristos îi spune: nu fi necredincios ci fii credincios, atunci apostolul Toma a exclamat: «Domnul meu şi Dumnezeul Meu»! Aşadar, vom veni la biserică în cea de-a 8-a zi după Sfânta Înviere, când Domnul Se arată Apostolului Toma şi când acesta n-a putut să accepte cu uşurinţă adevărul Învierii mărturisit de ceilalţi ucenici care, în ziua de Paşti Îl văzuseră pe Domnul Înviat. Deci, când Iisus apare din nou în «foişorul de sus» de pe Sion şi Se arată la toţi Apostolii Săi, atunci îi îngăduie lui Toma să-I pipăie rănile spre a se convinge. Acum, îndoiala lui dispare şi îşi mărturiseşte credinţa, strigând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (In. 20, 28), pentru că Sfântul Toma a făcut proba palpabilă a Învierii, în locul nostru, încât nu ne rămâne decât să credem în dumnezeirea lui Iisus dimpreună cu acest Apostol, fără să mai pretindem a-L vedea cu ochii noştri sau a-L pipăi cu degetele noastre. Numai printr-o astfel de credinţă, putem fi fericiţi şi împliniţi, aici pe pământ şi în veacul viitor, căci numai credinţa este încredinţarea (n.n. fiinţarea) celor nădăjduite, dovedirea (n.n. dovada) lucrurilor celor nevăzute (Evr. 11, 1) şi doar credinţa ne ajută să aflăm care este scopul vieţii pământeşti. Se cunoaşte faptul că noi, oamenii, suntem înzestraţi cu judecată şi raţiune şi nu putem păşi între leagăn şi mormânt, doar ca nişte condamnaţi la moarte, precum se duc luptătorii înaintea gloanţelor ucigaşe, iar, după ce am trecut de vârsta copilăriei, dorim să cunoaştem cine a creat lumea, cine ocârmuieşte universul acesta minunat, cu ordine şi frumuseţe negrăită în care ne identificăm ca fiinţe vii! Vrem să ştim, cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem; ce rost au toate strădaniile noastre în scurtul interval de timp care ne este sortit să-l trăim! Sunt interogaţii fireşti de care nu poate scăpa nici o fiinţă care judecă şi simte câtuşi de puţin! Nu ne pot oferi un răspuns adecvat, nici filosofia, ştiinţa, arta sau literature, cu atât mai puţin tehnologia mai mult sau mai puţin informatizată! Acestea stau neputincioase în faţa întrebărilor fundamentale ale vieţii, precum stă Sfinxul în faţa piramidelor Egiptului sau cum stă omul plecat înaintea Coloanei Infinitului! Deoarece, Marele Creator ne-a alcătuit pentru Sine, noi nu găsim satisfacţie şi nu putem fi oameni adevăraţi şi compleţi fără a ne uni cu El, fără a sta într-o legătură strânsă cu El, aşa cum sunt ziua şi noaptea! Pentru că aşa este şi cu credinţa în Hristos! Ea este cuplarea care ne leagă pe noi de puterea Sa şi chiar dacă trăim în era descoperirilor planetare şi am ajuns în posesia mijloacelor de distrugere a întregii omeniri, suntem într-un punct unde nu mai avem nevoie de noi drumuri în această direcţie, nu ne mai putem permite să pătrundem pe cărări fără ieşire, fiindcă am descoperit mai toate formele de distrugere! Mersul înainte al omenirii trebuie socotit ca fiind stârpirea răului din suflete, cu împodobirea inimilor prin virtuţi, cu mila, bunătatea şi iubirea de oameni, cu formarea caracterelor morale. În această privinţă, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare, faţă de care toate celelalte se vădesc slabe, neputincioase. Numai credinţa stăruitoare ne aduce sporite energii duhovniceşti, credinţa ne ajută ca, dincolo de norii apăsători şi întunecaţi ai fricii şi ai războiului nimicitor, care ne tulbură de multe ori viaţa, să vedem raza luminoasă a soarelui care străluceşte cu putere şi căldură, deschizându-ne perspectiva unui cer senin, pentru că Dumnezeu cel necuprins ne arată ce înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa noastră şi a vorbi cu El, pentru a pune Voia şi înţelepciunea Sa Dumnezeiască, mai presus de noi!
«Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (In. 20, 28)
A crede cu adevărat În Dumnezeu înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa noastră cu mare încredere şi nădejde, a vorbi cu El în rugăciune, în fiecare zi, a ne sfătui cu El, a pune voia şi înţelepciunea Sa dumnezeiască mai presus de voia fiecăruia dintre noi, a căuta mereu să nu facem nimic din ceea ce este potrivnic învăţăturilor Sale. Omul credincios întotdeauna se străduieşte să se înnoiască sufleteşte, odată cu vârsta, spre a fi tot mai bun, mai drept, mai cinstit, mai iubitor, primindu-L cu adevărat pe Hristos în sălaşul inimii sale. Înțelegem, așadar, că rostul evangheliilor este acela de a ne cultiva și de a ne întări credința, pentru că rolul credinței este viața veșnică. Orice s-ar spune, credința nu este un fenomen pur intelectual sau o simplă covingere, ci, este o relație, o legătură vie, o comuniune vie a omului cu Dumnezeu, legătură care-l ajută să vadă și să înțeleagă lucruri nevăzute cu ochiul liber. Credința este deci o vedere dincolo de vederea trupească, şi din acest motiv Mântuitorul Hristos îi spune lui Toma: «Ai văzut și ai crezut. Dar fericiți sunt cei care n-au văzut și au crezut»! Prin aceste cuvinte înțelegem că sunt fericiti cei care primesc, acceptă și cultivă darul credinței, ca vedere duhovicească ce trece dincolo de ochii trupești! În cazul Sfântului Apostol Toma, recunoaşterea Învierii şi a dumnezeirii lui Hristos nu o face numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, iar, după ce rosteşte cuvintele mărturisitoare: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!», merge să-L propovăduiască pe Domnul Cel Înviat la parţi, mezi, perşi şi ajunge până în India, pentru că pretutindeni răsturna idolii acelor popoare şi convertea la picioarele Crucii milioane de păgâni, şi chiar dacă şi-a pecetluit credinţa şi slujirea cu martiriu, că, fiind străpuns cu suliţa, el şi-a predat sufletul său credincios în mâinile Dumnezeului Celui viu şi iubit. În concluzie, cu aceeaşi tărie trebuie să credem şi noi în Învierea şi în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că o adevărată credinţă are acela care este gata să piardă toate cele pământeşti şi chiar să moară, din iubire pentru Hristos, Biruitorul morţii. Învierea Domnului Hristos este opusul temerii, al neliniștii, iar, pacea Lui alungă orice neîncredere, teamă, agitare inutilă a puterilor sufletești şi frica de moarte în faţa pandemiei sau a războiului! Când în inima noastră se află pacea Lui Hristos, atunci, orice provocare, orice întâmplare neașteptată, orice persoană nu ne mai poate tulbura, pentru că asemenea stări ne întăresc mereu credinţa în Iisus Hristos, iar, fără Hristos Domnul suntem supuși durerii și hazardului! De aceea, pe nedrept supranumit «Necredinciosul», Toma este modelul celui care doreşte să se împărtăşească deplin de realitatea Învierii lui Hristos, dar şi prototipul celui care se împărtăşeşte de raţionalitatea credinţei, pentru că Apostolul Toma nu contestă adevărul Învierii, nici nu se îndoieşte în sufletul său, ci, doreşte să fie, asemenea celorlalţi ucenici, martor al lui Hristos Care a trecut prin moarte.
Apostolul îl caută pe Dumnezeu, ştiind că în Atotputernicia Sa, Dumnezeu cel necuprins ne arată ce înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa noastră şi a vorbi cu El, pentru a pune Voia şi înţelepciunea Sa Dumnezeiască, mai presus de noi şi de viaţa noastră!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
