După o experiență de viață, impresia mea este că paginile memorabile despre morală, demnitate și despre virtuțile, în general, ale omului, pagini care se odihnesc în bibliotecile lumii, au fost născocite tocmai ca un act reflex la dezastrul pe care îl percepeau oamenii de cultură ai acelor timpuri, ca o compensare a realităților sociale, ca o mângâiere a sufletului lor și totodată ca o încurajare culturală a celor nemulțumiți de ordinea lumii de atunci. Aceste sisteme de conduită și de gândire, în fond, sunt mai degrabă construcții sanitare și preventive, decât ideații abstracte, suspecte de naivitate ori entuziasm fără acoperire. Aceste variante de ființare au sporit, din cauza insuficienței indivizilor potriviți pentru a putea fi aplicate în viața comunității, iluzia și speranțele pentru o lume mai bună, pentru o viață, mai bună, de fapt. Așa se face că nemulțumirea de la baza unei societăți, acolo unde locuiesc cei mai mulți dintre indivizii reprezentați, periodic folosiți la votare pentru această șansă teribilă a lor, de a fi la putere și de a participa la decizii, chiar și indirect, a fost continuu speculată de ideologiile totalitare și, direct, de dictatori.
Pot spune, fără prea mari prudențe asumate, că inclusiv sistemele democratice procedează la fel cu nemulțumirea din popor, o speculează pentru a alimenta falsa competiție care ulterior plasează la putere victorioșii reprezentanți ai poporului, cei care au beneficiat de cea mai consistentă încredere sau au reușit să facă alianțe care dețin o majoritate, alianțe formate din partide care au beneficiat, de regulă, de puțină încredere… Uneori, partidele dintr-o asemenea alianță sunt opozabile din punct de vedere ideologic și chiar inamice în exercițiul democratic.
Însă pot ajunge într-o combinație să facă echipă, când vrea stăpânul și este poruncă în acest sens, chestie de stabilitate, sau când e de unde, la maree și după ploaie, când voința de putere, cum ar spune un pesimist, este pandemică. ”Reprezentanții poporului” nu mai poate fi acum o sintagmă care să te releve unei stări de bine, unui confort civic, este strict un cinism. Sintagma a devenit astăzi, într-o slugăreală întinsă ca o medievală ciumă, și întru totul comică. Numai reprezentanți ai poporului nu sunt aceștia, pot fi însă reprezentanți ai altor popoare, ai unor politicieni străini, ai ambasadelor, ai companiilor străine etc. Reperul uman și poate chiar un întreg sistem referențial sunt obligatorii în societate. Și din acest motiv, în oglindă, au apărut norma și legea ca necesități sociale, ca reglementări ale comportamentului uman. În fond, aproape ca în cazul animalelor, comportamentul nostru este dominat de instincte și reglementat de frică și recompensă. La celălalt capăt al firii umane, poate exista comportamentul de tip stoic, unde indiferent de context, de condiții și de factorii agresori, concepția nu poate fi contaminată de nimic, rigoarea nu poate avea relaxări. Dincolo de existența culturală a unui sistem de gândire, o astfel de orientare rămâne în postmodernitate doar o melancolie, fără obiect și fără orizont real. Din contră, acum, viața însăși, locul de muncă, domiciliul și spațiile pentru circulație sau pentru aprovizionarea cu hrană au reguli ale compromisului. Demnitatea a devenit un dribling social, o non-demnitate, cum am putea-o numi după manual. Mi se pare absolut spectaculos ca diferite funcții din statul român se numesc, generic, demnități publice. Probabil este un fel de umor involuntar. Singura variantă de demnitate cu care astăzi se mai poate opera fără interferențe este aceea în Hristos, pentru că Hristos ca model existențial nu poate fi afectat de bolile timpului nostru terestru, ale lumii exterioare și nici ale celei din noi înșine. Acest model deține și prevenția, și regula, și soluția de după temporara relaxare a păcatului. În rest, conceptele nu mai pot fi aplicate în interiorul de zi cu zi al realității de acum, iar orice tentativă de izolare este coruptă de interdependențe, devine parțială sau aparentă. Suntem obișnuiți ca demnitatea umană să funcționeze în fața agresiunilor de orice tip, să fie un răspuns, o rezistență la compromis atunci când compromisul este universal. Însă această stare de fapt este însăși semnul propriu-zis că în acea societate există un deficit de curaj și demnitate.
Când demnitatea și reacția ne sunt încercate, este semnul primar că lucrurile nu sunt în ordine, că se întâmplă ceva. Când trebuie făcută această dovadă, dezordinea deja există. Iar semnul că se așteaptă de la celălalt ceea ce noi înșine suntem incapabili să trăim este o altă dovadă, că solidaritatea este compromisă, că nu se mai gândește nimeni la ea ca la o soluție. O societate normală (dacă am fi mai exigenți în opțiunile cu care ne investim aleșii în funcții, ar putea exista și un astfel de tip de demnitate, a vieții în firescul ei) nu ne pune la încercare. Nu este deloc sănătos pentru o societate ca demnitatea să se manifeste doar la agresiune, la impuneri conceptuale sau la acceptarea unor demențe doar pentru că aceia care le doresc sunt ei înșiși demenți. Dictatura testează demnitatea, iar democrația o corupe. Există soluții la nivel individual pentru orice tip de criză, iar viața socială poate fi oricând înlocuită cu spațiul din sinele nostru. Mai poți fi demn și în varianta de a trăi cu maximă discreție, prin izolare și neatingere de tot ce este acum. Toate variantele au riscuri și soluții reparatorii. Însă pericolul cel mai mare este un sine exacerbat, luat drept model, sunt primii pași ai unei autosuficiențe – o anormalitate, printr-o logică simplă, și, în același timp, un păcat prin firescul lucrurilor. Inclusiv convingerile, pe lângă experiență, ca sursă primară, au și un bogat conţinut de abstractizare. Relaxările însă apar din felul de a fi, din constatarea rentabilității unui astfel de procedeu, din obișnuință, în ultimă instanță. O lume pe care să o deposedezi de evidență va fi cadrul perfect pentru impunerea, inclusiv prin legi, a falsului și aparenței. Adevărul și firescul, pentru a nu contamina noua construcție a lumii, vor fi restricționate, rămase doar în idei neafirmate, fără posibilitatea înființării lor în realitatea nouă, ordonată strict după neputințele și bolile unor oameni, ci nu după virtutea și moralitatea omului. Vulgaritatea, handicapul și maimuțăreala care se insinuează astăzi în societate vor aduce cu sine un nivel valoric specific, corespondent, care, odată ajuns dominant, va face obsedant cele ale dominației. Va impune norme și rigori peste care nu va trebui trecut cu nimic ce ține de îndumnezeirea omului, ci doar cu ceea ce ține de sălbăticirea animală a lui. Indivizii acceptați să populeze o astfel de lume vor fi cei care se vor oglindi confortabil în aceasta, nimic altceva. Omul va fi inamicul cel mai de temut al omului, va trebui ascuns de om. Vor avea libertate de mișcare numai cei care coboară, nimeni dintre cei care urcă. Și nu cred că mai e nimic de făcut. În afară de a lupta pentru păstrarea sinelui, atunci când lucrurile vor deveni directe, fără măști și ascunzișuri, fără pretexte și mize false.
Marius Marian Șolea
