UE intrase într-o agitaţie ciudată, înainte de a începe războiul din Ucraina. Pe lânga obsesia de control electronic şi de limitare a libertăţilor individuale, a mai existat o grabă paroxistică, aceea de a implemeta în societate şi chiar în legislaţia ţărilor membre tot ce până acum fusese socotit a fi deviaţie mintală şi boală psihică. Statele, în ale căror conduceri mai sunt politicieni care îşi reprezintă poporul, au rămas fără nici un fel de reacţie servilă la continua agitaţie europeană. Treptat, oamenii încep să înţeleagă că toate aceste demenţe, deşi sunt în sfera dezordinii dintr-o societate, par ar fi ordonate de cineva, iar scuza că sunt obligatorii a ajuns să fie considerată o dogmă sau o fatalitate. Întregul fundament european ţine astăzi de nişte comicării ce rămân în esenţa lor dramatice. Nimic nu a mai rămas din ce exprimau fondatorii UE. Organizaţia este astăzi un suflu oengist de umanizat animalitatea, o agenţie care transmite comunicate de presă în care îşi arată tot felul de îngrijorări. Despre mediu, despre gândaci înteligenţi care bochează proiecte de autostrăzi, despre poluare şi încălzirea globală, despre refugiaţi şi victime. Totuşi, îşi mai găseşte timp şi pentru a aproba consumul de lăcuste şi de produse alimentare făcute din făină de lăcuste. Imaginţi-vă situaţii cu adevărat grave pentru Europa, în care aceşti oameni vor trebui să ia decizii. Aceiaşi oameni… De când a început războiul din Ucraina s-au dus toate, chiar şi cei infectaţi au astăzi libertatea de a circula liber, de a infecta la rândul lor. Covidul a rămas astăzi la fel de temut precum ipohondria. Au ieşit Armata, Poliţia şi Jandarmeria, au coborât în cetate cu echipamentul de luptă, cu armele din dotare. Tot carnavalul, doar pentru a putea să se desfăşoare un experiment şi un început de societate. Majoritatea covârşitoare a poporului român, nedeteşteptat vreodată din somnul cel de moarte, a acceptat şi a fraternizat cu ocupantul, care, de data asta, a fost chiar statul, mai precis politicienii, reprezentanţii lui. Acum, nici măcar despre pandemia românească a plagiatelor nu mai vorbeşte nimeni…
În toată această perioadă, care doar pare că a trecut, singurul domeniu rămas necontaminat de limitări a fost arta. Adică am putut scrie şi am putut cânta, cât ne-a ţinut pasta din pix şi glasul din inimă. La rândul meu, din mijlocul fricii generalizate, aproape endemice, am făcut acest lucru, alături de interpreta Diana Bişinicu. Am spus printr-un cântec şi printr-un videoclip ceea ce se întâmpla de fapt şi ceea ce are omul de făcut în atare situaţii. În România, a fost mai degrabă tăcere, sunt foarte puţini cei care în mod constant au denunţat aberaţiile care se găseau în măsuri şi în legi. Ulterior, călătorind de câteva ori în afara ţării, am urmărit posturile muzicale şi am văzut că au mai fost câţiva artişti, mai ales cei care aparţin sufletului italian, care au intuit sau au înţeles ceea ce se întâmpla şi au filmat nişte clipuri excepţionale despre oameni şi sentimentele lor.
Nu am prezentat personal niciodată acest cântec, nu am explicat vreodată public nimic din ceea ţine de simbolistica sau de evidenţele sale, îl las acum aici, ca pe un adevăr care deţine, în sine, mărturisirea. Uneori, imaginea este mai uşor de perceput decât cuvântul. Vă redau prezentarea ataşată acestui cântec, a fost manifestul meu împotriva unei lumi străine, insinuate brusc, pasul dintâi pentru nivelarea şi uniformizarea indivizilor. Sper să nu mai aibă nici o importanţă…
Acest cântec este un act artistic, dar și mărturisirea unei datorii. Față de noi înșine, față de semeni și față de sacrificiile celor care au fost în asemenea situații și ne-au arătat în faptele lor ce înseamnă datoria sau ne-au lăsat prin sacrificiu tocmai ce am putea noi să pierdem acum. Nici binele și nici răul nu vin de la sine, nici măcar atunci când le confundăm pe unul cu altul, în funcție de realitatea în care ne aflăm, o realitate personală, firește. În acest spațiu de iluzii, libertatea omului ar trebui să fie sufletul său. A-ți delega binele și fericirea altcuiva este în sine o eroare. Iar când stăpânirile afectează libertăți, când operează cu răspândirea în masă a fricii, când constrângerile și chiar sancțiunile devin un loc comun în societate este esențial să verificăm dacă criteriile și sensul măsurilor care sunt sau cel puțin par a fi luate împotriva noastră sunt în mod real respectabile din punct de vedere al unor principii față de o situație instaurată în mod obiectiv sau pur și simplu insinuată în social. În decursul timpului, oamenii au trebuit să lupte pentru ca aceste drepturi și principii simple, indispensabile civilizației spirituale și chiar a celei materiale să ia forma unor legi ori a unor drepturi constituționale. Țările sau cel puțin popoarele au fost din când în când, în parcursul lor istoric, în cumpănă. De obicei, acest rău și-l produc reciproc, este ca un fals exercițiu existențial, având ca sursă atât egoismul cât și tentația de a-ți supune aproapele. Acum, spațiul vital al altora pare a fi agresiunea împotriva libertăților noastre. Protejarea dreptului colectiv prin încălcarea drepturilor individuale este o minciună în sine. Toate momentele grele fac apel la omul din noi. De fapt, în aceste momente, care au potențialul de a genera atitudini, există diferența dintre viețuitoarea simplă și om. Aspirațiile acestuia spre adevăr, bine, frumos, fericire și libertate îl validează ca fiind o ființă cu sursa în divinitate sau o ființă evoluată cu totul excepțional. De altfel, chiar și în cazul animalelor, supunerea se realizează prin izolare și perimetru restrâns de acțiune, domesticire sau dresaj. Dar chiar și ele au reacții specifice, în funcție de specie, de felul lor individual de a fi ori de priceperea celui care vrea să le dețină. Indiferent de cât înțelegem și de cum ne situăm față de noile realități, suntem cu toții într-o paradigmă a schimbării, o lume nouă se insinuează încet, prin pretext și diversiune. Niciodată omenirea nu a mai fost într-o asemenea situație. Acum, consensul la care au căzut conducătorii lumii și pe care noi îl trăim ca subiecți este un consens planetar. Liderii lumii se pare că deja au acceptat să-și sacrifice un anumit coeficient din popoarele corespondente pentru a fi menținuți la putere, astfel încât vedem că oamenii sunt obligați să trăiască altfel, într-o lume nouă, construită din convenții, din cedările noastre și din mize false.
Cel mult, există lideri care doar încearcă soluții specifice acestei „crize”, soluții ale statelor pe care le reprezintă. Oamenii trebuie divizați pentru a se lupta între ei, pentru a-și consuma energiile, resursele și timpul, pentru a nu se coordona unii cu alții împotriva celor care le iau rând pe rând drepturile. Frica este cea mai eficientă auto-cenzură. Acest cântec l-am dorit a fi semnul meu de solidaritate cu cei care își mai oferă în primul rând lor înșiși o șansă de a mai lupta, de a fi suflete din Dumnezeu într-o lume liberă, nu cnp-uri în niște baze de date. Ascultați și înțelegeți! Este un cântec în favoarea omului. Viața este curaj și veșnicia este a celor care îndrăznesc. Așa ne-a spus Hristos. Când îl considerăm a fi Dumnezeu, trebuie să considerăm și că sunt adevăruri cele pe care ni le-a spus… Pe El și pe sfinții Săi nu îi putem avea lângă noi prin frică, lașitate, eschivă și tot felul de rațiuni interioare.
Am scris acest text pentru că: astăzi, am văzut declaraţia ministrului sănătăţii din România, medicul Rafila, care posedă o meserie ce presupune atât preocupare cât şi competenţă pentru sănătatea semenilor. Totodată, ca o nefericită coincidenţă, este fiul torționarului comunist, maior Alexandru Rafila, şeful Securităţii sovietice din Arad, în cea mai dură perioadă bolşevică, 1945-1949, venit, bineînţeles, din URSS. Întrebat fiind de ce se renunţă brusc la toate măsurile/restricţiile pe care le-au impus până acum şi pe care le-au argumentat ca fiind preocuparea statului pentru sănătatea noastră a rostit: “Nu am un răspuns foarte concret la această întrebare.” De fapt, este un răspuns concret pentru o ţară de proşti.
Marius Marian Şolea
