Marea răscoală din 1907 – invocată des de regimul comunist – a pornit în februarie 1907, de la un incident aparent minor. O neînţelegere între ţăranii din satul Flămânzi/ Botoşani şi administratorul unei moşii, aparţinând marelui trust de arendaşi Fisher. La începutul lui martie, protestele au devenit violente. Ţăranii au intrat în oraşele de provincie, au devastat casele mai răsărite şi au devastat depozite. Jandarmeria a fost depăşită. Pe 16 martie a intervenit, local, armata. Dar, graţie presei, revoltele s-au extins. Printre liderii ţăranilor s-au numărat preoţi şi învăţători. Iniţial, guvernul conservator al lui Gheorghe Cantacuzino a reacţionat fără energie. Devastările şi incendierile au dus însă la căderea cabinetului. Bucureştenii începuseră să se teamă pentru propria siguranţă. Regele Carol a fost terifiat să afle că principesa Maria se afla tocmai atunci în vizită la o prietena, la o moşie din Dâmboviţa. Un regiment întreg a fost mobilizat ca viitoarea regină să ajungă în siguranţă la Bucureşti, cu un tren special.„Elitele vremii au reacţionat cu foarte mare temere, pe bună dreptate. Dar şi cu o violenţă şi cu un dispreţ dispreţ faţă de săteni care erau copleşitoare, ca să zic aşa. Societatea era profund scindată. Dincolo de pledoariile unora pentru ţărani ca fiind esenţa naţiunii, ca adevăraţii români, elitele au fost extrem de egoiste”, precizează Bogdan Murgescu, specialist în istoria economică, Facultatea de Istorie Bucureşti. Guvernul liberal al premierului Dimitrie Sturza, cu Ionel Brătianu la Interne şi Alexandru Averescu la Apărare, a luat măsuri drastice. Pe 17 martie, regele declară starea de asediu. În epocă, s-a spus că exista riscul ca Viena să trimită trupe habsburgice în România de teamă că răscoala se va extinde în Transilvania. Soldaţii primesc ordin să tragă în răsculaţi. După unele publicaţii, şi cu tunurile. Regimul comunist a folosit obsesiv afirmaţia vehiculată în presa vremii, că armata ar fi împuşcat, la sfârşitul lui martie 1907, 11 mii de ţărani. Cifrele provin din articolele radicale de stânga. Se pare că numărul de 11 mii a fost obţinut din înmulţirea victimelor dintr-un judeţ afectat cu numărul tuturor judeţelor ţării. Or, nu peste tot au avut loc violenţe grave. Cert este că răscoala din 1907 a însemnat mii de morţi. După reprimarea protestelor, o serie de legi au temperat abuzurile moşierilor şi s-a încercat vânzarea terenurilor publice, la preţuri subvenţionate, către ţărani. Dar adevărata reformă agrară va avea loc abia după primul război mondial. Cauzele principale ale revoltelor ţărăneşti pe Valea Amaradiei ,,au reprezentat-o învoielile grele, lipsa de pământ şi lăcomia arendaşilor moşiilor boiereşti” aşa cum sunt prezentate în Raportul protoiereului judeţului Gorj, Ştefan Nicolaescu către episcopul Atanasie al Râmnicului la 18 aprilie 1907 ,,proprietarii şi arendaşii îl asupresc pe ţăran prin grele învoieli, dijma care i se ia, zile de lucru în plus, pentru învoielile cu vitele, pentru impozitele pe proprietăţi, pe prumi.pe rachiu, vin şi celelalte… la acestea csec adaugă o nouă taxă de 5 lei pentru rezervele de porumb pe timp de secetă.” La 13 martie 1907, prefectul Gorjului dr Culcer comunica ministerului de interne că în judeţ nu se înregistrase vreo răscoală dar că spiritele sunt foarte agitate. Însă seara în comunele Stoina şi Căpreni aflate atunci în judeţul Dolj, vor izbucni cu violenţă o serie de răscoale. Astfel în satul Păişani, comuna Stoina ţăranii de pe moşia Păişani a boierului Soutzo/Şuţu, în frunte cu agentul sanitar Dumitru Crăciunescu, se răscoală împotriva arendaşului Sotir Iovanovici. Aceştia incendiază conacul şi dependinţele de pe moşie. Arendaşul fuge peste deal la Filiaşi călare pe cal pentru a cere ajutor deoarece cablul de telegraf fusese tăiat de către răsculaţi. Aceştia merg la sediul primăriei în centrul comunei, la Stoina unde ard Condica de învoieli agricole şi-l ameninţă cu bătaia pe primarul Ion C Crăciunescu care fuge şi se refugiază în crâşma satului.Răsculaţilor li se alătură şi rezerviştii chemaţi pentru încorporare. A doua zi vor urma şi represaliile, Compania de infanterie regimentul 26 sub comanda cpt Şomănescu este trimisă în localitate pentru înnăbuşirea răscoalei. Răsculaţii sunt aduşi în faţa bisericii satului Păişani,în 15 martie, trei dintre ei legaţi cu funia Constantin Mihăescu fratele preotului satului,Ion Braloşteanu şi Niţu Drăgan sunt împărtăşiţi de către preot şi apoi împuşcaţi în faţa celorlalţi.Dintre aceştia doar Ion Braloşteanu va deceda în scurt timp într-un spital la Craiova, restul scăpând cu câteva răni minore. Capul răscoalei D. Crăciunescu este arestat şi eliberat mai apoi. Pe locul desfăşurarii acestor evenimente a fost construit Caminul cultural Păişani unde a fost asezata şi o placă comemorativă în amintirea lor. Din Stoina, Răscoala se extinde şi în celelte comune de pe Valea Amaradiei. Ea cuprinde comuna Căpreni, unde în fruntea răsculaţilor se afla preotul comunei Dumitru Andreescu şi cântăreţul său D Creţoi, care în data de 25 martie le ţine sătenilor aflaţi în biserică la slujbă o predică prin care-i îndemna pe enoriaşii săi la revoltă contra boierilor Pleşa şi a arendaşului D.I Nicolau, cărora le sunt arse conacele .În urma anchetării sale de către inspectorul prefectului N.Defleury, preotul este găsit nevinovat .În 14 martie răscoala izbucneşte şi la Pegeni şi Hurezani,unde ţăranii se revoltă contra proprietarului Matache Hurezeanu, în frunte chiar cu primarul comunei Pegeni care ard fânarul de la conacul moşiei şi o şiră de paie.Revolte ale ţăranilor au loc şi pe moşiile Văluţa –Mierea Birnici a boierilor Murgăşeanu unde răsculaţii sunt conduşi de învăţătorul Radu Nicolaescu şi cârciumarul satului Ilie Grigorescu. Deşi arestaţi aceştia sunt scăpaţi de căpitanul regimentuluiu Stătescu care venise să înnăbuşească răscoala dar asistase impasibil la desfăşurarea ei. Răscoala se extinde şi în alte localităţi ale Gorjului precum Novaci, Cernădia, Valea lui Câine, Aninoasa, Turceni, Tismana, Peşteana Jiu, Plopşor, Băleşti, sau cele de pe moşiile boierului craiovean Dinu Mihail, Bobu şi Ceauru. Despre Răscoala din 1907 marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea că ,,…ţărănimea aceasta a noastră dacă s –ar fi resemnat în a trăi îm această stare , lucrul ar fi fost foarte satisfăcător pentru ordinea publică dar nu şi pentru viitorul României, cîci viitorul ei nu se putea răzima, decât pe mulţămirea celei mai mari părţi dintre locuitorii pământului naţional..,,.
Prof. Claudiu Stancu
