Domeniul funciar al comunei Stoina – Moşia Păişani

Satul Păişani îşi află existenţa în cele mai vechi timpuri, atestat documentar pe la 1640 ca Puisan, Peschan (1772-Schwantz), Poischani (1778-von Bauer), Boyschany (1790-harta Specht). Actuala biserică a fost precedată, probabil, de existenţa unor bisericuţe de lemn (schituri), aşa cum întâlnim menţionată în tradiţia locală un asemenea locaş de rugăciune în vatra vechiului sat printr-un toponimic local Schitoaia-la Schit. De asemenea, generalul austriac von Bauer, în călătoriile sale prin Oltenia aflată sub stăpânire austriacă, (1778) aminteşte satul Poischani (Păişani) ca fiind înconjurat de vii şi păduri şi având o biserică: ,,village avec un eglife, des vignes, du bois”.
Moşia Păişani se pare că aparţinea în secolul XVII de domeniile agricole ale boierului Statie Socoteanu, mai apoi trece în posesia lui Constantin Obedeanu, ce o stăpâneşte între 1722-1728 deoarece în conscripţia Virmond la 1728 se arată consemnat „Paisani, di Constantino Obedanul”. Astfel la 4 iunie 1757 este dată o Carte de judecata în pricina dintre paharniceasca Stanca Obedeanu și Gheorghe sin Dabul din Păişani privind pretenția acestuia de a răscumpăra o parte din moșia Păișani ce fusese în trecut pusă zălog de tatăl său pentru suma de 50 taleri, hotărându-se dreptatea ca fiind de partea paharniceasei de a stăpâni cei 257 stânjeni deoarece moșia fusese dată în schimbul datoriei. La 15 noiembrie 1796 C-tin Geanoglu biv vel vistier adresează o jalbă domnului Țării Românești Alex. Ipsilanti cu privire la hotărnicia moșiei Păișani și cea a Ișalniței cu rezoluție. În 2 februarie 1797, Iancu Caragea biv vel postelnic și caimacam al Craiovei, cere arhimandritului Partenie, să înștiințeze pe episcop ca să dea carte de blestem pentru aflarea hotarelor moșiilor Păișani și Ișalnița ale lui C-tin Geanoglu, iar 16 iulie 1799, domnitorul Alex Moruzzi, dă voie camarasului Antonie caimacam al Craiovei să mute târgul săptămânal ce se face pe moșiile Ișalnița și Păișani ale acestuia, ambele în județul Dolj.În Catagrafiile din 1828, 1831, moşia Păişani este consemnată ca fiind în proprietatea logofătului Corniţă Brăiloiu şi a soţiei sale Zmaranda sau Smaragda Brăiloaica. Boierul Corniţă Brăiloiu era fiul clucerului Ioan sau Ioniţă Brăiloiu amintit la 1795 ca fost mare sluger şi epistat la casele domneşti din Craiova, postelnic în 1758, mare sluger între 1776-1783 şi stolnic la 1794. Făcea parte din marea familie a boierilor Brăiloiu, ramura din Craiova. A avut ca fraţi: Constantin Brăiloiu, mare şetrar, clucer şi hatman căsătorit cu Elena Bengescu, pe serdarul Dumitrache căsătorit cu Maria Bibescu şi Păuna căsătorită cu Gheorghe Coţofeanu. S-a născut în jurul anului 1755, fiind căsătorit mai întâi cu Maria Filişanu-Bărcănescu cu care nu a avut copii, a doua oară cu Smaranda sau Zmaranda și au avut cinci copii: pe Grigorie mare sluger şi stolnic, Toma, pe Maria sau Maricuţa căsătorită în 1810 cu Titu Bengescu, Bălaşa şi pe Păuna sau Păuţa căsătorită cu serdarul de neam grec Costache Theoharis în 1820. A avut numeroase funcţii administrative, fiind comis în 1772, clucer de arie 1776, mare sluger 1787, între 1789-1794 face parte din Divanul Craiovei, iar între 1813-18114 este mare logofăt. Corniţă Brăiloiu va muri în 1819 fiind îngropat în curtea bisericii Obedeanu din Craiova, iar soţia sa Smaranda, în anul 1838 fiind îngropată la mănăstirea Cernica din Bucureşti.
Se pare că moşia Păişani va trece în proprietatea logofătului Corniţă prin „soţia lui Constandin Obedeanu, Stanca fiica lui Dumitraşcu Brăiloiu, mare postelnic de Cerneţi, consilier imperial şi apoi monah sub numele Dositei şi a Mariei Milescu-Pârâianu.” Fiind administrată o perioadă de negustorul craiovean Iene Pana pitarul. Între 1837-1840 este amintit ca proprietar Costache Brăiloiu, nepotul Zmarandei Brăiloiu, în 1840 Costache Corniţoiu, între 1843-1853 serdarul Gheorghe Hronidis o cumpără la licitație publică și o arendează clucerului Hristache Ionescu. Preotul paroh Constantin Nicolaescu într-o încercare de monografie a parohiei Păişani din anul 1983 afirmă că „…moşia Păişani a aparţinut la un moment dat episcopului Timotei al Râmnicului, ca metoh al mănăstirii Bistriţa-Vâlcea, vândută apoi unui oarecare Gherman ce o va revinde familiei Lahovari, apoi Şuţu ce o va stăpâni din 1864, fiind arendată pe rând lui Anghel Teodorescu, Sotir Iovanovici sau M. Economu…”
La 20 august 1897 este amintit ca proprietar al moşiei Păişani, George Emanoil Lahovary (1854-1897) prin căsătoria sa cu Zoe Alexandrescu-Cafegibaşa, care dă bani pentru repararea şi vopsirea acoperişului bisericii Sf. Împăraţi. George Emil Lahovary a fost fratele lui Alexandru N. Lahovary, cunoscut politician și ministru de externe român. Căsătoria celor doi a avut loc la 25 octombrie 1882 şi a reprezentat un adevărat eveniment monden pentru lumea bună a Bucureştiului:
„….Joi seara s-a organizat o căsătorie în lumea bună. Domnul George Lahovary, fiul mai mare al domnului Emanuel Lahovary și al doamnei Olimpia Lahovary, a luat în căsătorie pe domnișoara Zoe Alexandrescu, fiica domnului Jean Alexandrescu, din prima căsătorie cu doamna Ghermani. Biserica Kreztulescu, unde a avut loc ceremonia religioasă, era prea mică pentru a primi pe toată lumea prietenă venită să salute tânărul cuplu. Candelabre cu gaz se învârteau în jurul cuplului și în curtea catedralei un soare electric își arunca razele dulci peste mulțimea de curioși.La ora opt și jumătate logodnica și-a făcut intrarea în biserică la brațul tinerei soacre. Înaltă, zveltă cu o talie de viespe, tânăra soacră poartă o magnifică rochie de brocart alb; pe trenă buchete de flori de portocal aruncate din belșug; corsaj înalt de fecioară cu epoleți. Pe capul fermecător, plin de grație – o coroană de flori de portocal și un voal în fir de aur care cade ca o mantie pe umeri. Doamna Jean Alexandrescu poartă o rochie de ducesă din catifea vișinie pe o fustă de satin roșu-aprins; capul său frumos strălucește de briliante.Intrarea miresei este salutată de un imn cântat în absidă de corul parohial.
A oficiat însuși, Înalt Prea Sfinția Sa arhiepiscopul, înconjurat de întreg înaltul cler. Plimbarea în jurul mesei sacre s-a făcut sub o ploaie de flori și de drajeuri. Nașii erau domnul Emanuel Lahovary, tatăl și sora – doamna Zoe Ghica Comaverte, strălucind de frumusețe și grație. Tânăra mireasă era în mare toaletă de regentă, trena regală din catifea rubinie, căzând pe o fustă din satin gri, acoperită de puncte d’Alencon; corsaj Parabère, împodobit cu trandafiri și briliante; coafura de ducesă foarte înaltă cu egreta din diamante.În asistența numeroasă i-am remarcat pe domnul baron de Ring, ministru al Franței, domnul baron de Meyer, ministru al Austro-Ungariei, printul Ourousoff, ministru al Rusiei, contele de Wesdehlen, ministru al Germaniei, domnul White – ministru al Angliei, Suleyman Bey, ministru al Turciei, domnul d’Aladro, ministru al Spaniei, domnul Dragoumis, ministru al Greciei, domnul cavaler Pauza, primul secretar însărcinat cu afaceri al legației Italiei, baronul de Salzberg, consilier al legației, domnul Samanego, primul secretar al legației Spaniei, domul Isvolsky, primul secretar și prințul Constantin Moruzzi, al doilea secretar al legației Rusiei, domnul Dimitrie Brătianu, domnul general Manu, prințul George Bibescu, domnul general Lupu, prințul Dimitrie Ghica, prințul Alexandru Știrbei, domnul Dimitrie Sturdza, mi¬nistru al Afacerilor străine, domnul general Florescu, domnul Grigore Cantacuzino, prințul Grigore Ghica, domnul general Davila, domnul Radu-Mihai, prefect de poliție al capitalei, domnul Gri-gore Alexandrescu, prințul Ferdinand Ghica, domnul Grigore N. Lahovary, domnul C. Bălăceanu, domnul Jean Lahovary, domnul Menelaus Ghermani, domnul Jean Ghica, domnul Dimitrie Bărcănescu, domnul Duca, domnul Dimitrie Ghermani, domnul colonel Hercule Arion, domnul căpitan Odobescu. Între doamne o văd pe doamna George Ghermani – bunica, doamna Maria Slătineanu, doamna Zoe Florescu, doamna Marian, doamna Anais Filitis și domnișoara sa, doamna Maria Eliatte, doamna Grigore Alexandrescu și domnișoarele sale, doamna Dragomir, doamna Alexandre Bellio, doamna Hercule Arion, doamna Radu-Mihai etc. Mulți tineri și numeroși militari. După ceremonia religioasă a avut loc o mare recepție la reședința domnului Emanuel Lahovary; doamna Olimpia Lahovary, stăpâna casei în mare toaletă Pompadour, din satin albastru de Bagdad cu benzi din catifea neagră brodată cu perle și jais cu ciucuri din briliante și trandafiri, făcea onorurile saloanelor sale, toată strălucind de grație și de fericirea fiicei sale pe care o adora. Tot Bucureștiul venise să ciocnească un pahar de șampanie cu membrii simpaticii familii Lahovary și Alexandrescu….”
George Emil Lahovary și-a făcut toate studiile la Paris de unde s-a întors cu diploma de licențiat în drept. A început prin a intra în diplomație la 1879, apoi a trecut în 1881 șef al cabinetului Ministrului de externe. În 1885, cumpără de la Al. Ciurcu ziarul l’Indépendance Roumaine și duce o campanie violentă contra guvernului liberal. Deputat în Cameră de la 1888 până la 1891, George. Em. Lahovary a fost censor la Banca Națională până la 1895 când a demisionat. Moare la vârsta de 43 de ani în urma duelului pe motive politice avut cu Nicu Filipescu. Zoe Suţu (grafiat şi Zoe Sutzu, Zoe Soutzu, nume la naştere Zoe Alexandrescu) (n. 1862, Bucureşti – d. 1946, Bucureşti) a fost fiica lui Ioan (Jean) Alexandrescu (fiul lui Nicolae Alexandrescu, fost cafegibaşă la curtea lui Grigore al IV-lea Ghica ), mare moşier şi senator conservator, măritată la 18 ani cu George Emanuel Lahovari, iar după moartea acestuia în duel, aceasta s-a recăsătorit cu principele Alexandru Suţu. În memoria sa, a ridicat, în 1903, Fântâna Lahovary realizată de sculptorul Carol Storck, amplasată în prezent în Piaţa Naţiunilor Unite din Bucureşti. Pe soclul monumentului este dăltuită inscripţia: donaţiune făcută de principesa Zoe Soutzu.
Nicolae Alexandrescu (Cafegibaşa) poreclit „Turcul“ era român sadea, se născuse în 1800 şi devine bun prieten cu viitorul domn Grigore Ghica, datorită vocii sale melodioase. Ajungând domn, Grigore Ghica l-a făcut cafegibaşă (cel care servea cafeaua la curtea domnului), iar apoi medelnicer; în timpul domniei lui Alexandru Ghica a devenit paharnic, iar în 1851 era clucer. Fusese, aşadar, om de încredere al familiei Ghica şi se impusese prin protecţia acesteia. În 1832 se căsătorise cu Sevastia, fiica stolnicului Ion Cătuneanu, intrase în afaceri şi agonisise o mare avere, între altele, moşiile Băltita şi Adunaţi din judeţul Dâmboviţa, Fierbinţi – Ialomiţa, dar şi moşia Păişani aflată atunci în judeţul Dolj şi pe care o dobândeşte prin cumpărare. A murit tragic, după cum aflăm dintr-o corespondenţă expediată din Bucureşti la 4/16 aprilie 1860 şi publicată de ziarul parizian E Opinion Naţionale din 1 mai acelaşi an. Cităm un pasaj din acest articol: „Un foarte bogat proprietar, numit Nicolae Alexandrescu, poreclit Cafegibaşa, a fost împuşcat în trăsură, pe când se întorcea de la una din moşiile sale, de către şase bărbaţi care-şi smoliseră obrazul spre a nu fi recunoscuţi. A fost o răzbunare personală, căci nu i s-a luat nimic. Cariera acestui om a fost bizară, stranie. Copil fiind, a cântat odată sub ferestrele marelui ban Grigore Ghica. Vocea lui a plăcut, şi a fost pus să cânte la paraclisul domnesc. Când Grigore Ghica a devenit domn, Alexandrescu a fost numit cafegiu başa, adică însărcinat să servească cafeaua la Curte. Această slujbă i-a rămas ca nume. La moartea stăpânului său, a cărui întreagă încredere a câştigat-o, a intrat în afaceri […]. El cumpărase cîteva frumoase moşii de la bătrânii boieri din Valahia. El era spaima ţăranilor de pe moşiile sale şi felul morţii sale, care i-a fost prevestită, n-a fost desigur decât o groaznică răsplată pentru îndelungi asupriri“. Din căsătoria lui Nicolae Alexandrescu cu Sevastia Cătuneanu au rezultat cinci copii: Grigore, Ion, Costache, Sevastia şi Alexandra. După moartea sa, moşiile sale fiind împărţite între doi dintre urmaşi: Ion, care, la rîndu-i, a cedat moştenirea ca zestre fiicei sale Zoe-Elena (moşia Păişani apare, ul¬terior, în documente cu numele celor doi soţi pe care i-a avut Zoe: Gheorghe Emil Lahovari şi Alexandru Suţu) şi Sevastia (Vatica).
Ultimul proprietar al moşiei devine prinţul Gheorghe Alexandru Şuţu (Soutzou) prin căsătoria sa la 20 aprilie 1903, cu Zoe fostă Lahovary. Născut la 1860 în Grecia ca fiu al lui George Ioannis Soutzou şi al Penelopei Hateriades, devine ministru în guvernul grec. Împreună au un fiu pe Grigore Alexandru Soutzou. Amintit ca proprietar în 1907, va fi expropiat în 1921 prin noua reformă agricolă, pe motiv că era de origine străină, după ce o arendase de mai multe ori lui Anghel Teodorescu, Sotir Iovanovici sau M. Economu. Moşia Păişani ce avea 427 ha şi 57 ari va fi arendată Obştei Păişani, arenda fiind stabilită la 15 460 lei. În anii 1934-1935 în urma unei convenţii între statul român şi cel grec, i se va retroceda doamnei Zoe Şuţu-Lahovary 440 ha pădure, Pădurea Arpadia, pe care va încerca să o vândă ulterior, însă va fi naționalizată de statul român intrând în fondul forestier al Ocolului silvic național Filiași. În anul 1959, fondul agricol al Obștei Păișani va fi trecut cu forța în proprietatea Gospodăriei Agricole Colective 13 martie 1907 înființată de noua stăpânire comunistă, pentru ca în 1962 să treac în proprietatea C.A.P Unirea Stoina până în 1990. După 1989, fosta moșie nu a fost revendicată de urmașii boierilor Sutu nici până în prezent.
Prof. Stancu Claudiu