Cum trecu podul pe stânga râului erau ai lui Anhâ, care însă s-au risipit prin Hobiţa şi de atunci nu se mai ştie nimic despre urmaşi.
Urma nea Costică al lui Ciupagea, care a trăit din munca lui cu carul cu boi şi apoi până la Bâlta alţii mai noi, cel mai vechi fiind nenea Ion Bălan, Ochială, meşter renumit ca dulgher care a avut un fiu colonel, căsătorit cu Doamna Iulica.
Mai erau ai lui Scăunaşu, nume şi renume fără porecle, Moş Petre căsătorit cu Mama Măriţa, care avea un fiu căsătorit cu fata popii Gureanu, Aurora, el şef al Administraţiei financiare din Târgu-Jiu, cu trei copii: Lola, Bibica şi Doru.
Doamna Lola, profesoară de matematică la Petroşani, căsătorită cu Domnul Iancu al lui Iulică a lui Cuicui, Ciolofan care are un frate Constantin (Titel), învăţător.
A mai fost şi Păntoanea, văduva, care se împăca bine cu cei de sub moara lui Jan Paicu, după cum povesteau unii, grefierul neam cu Frosa, moara fiind pe din două.
Pe aceeaşi uliţă sunt şi azi ai lui Viezure, numele nu mai are nevoie de poreclă, Tică al bătrân împreună cu Sămen şi cu Răţoi Anescu au descoperit o comoară plină cu galbeni despre care povesteşte Fântâna lui Sămen, care nu a secat nici acum şi unde se adunau fetele şi băieţii povestindu-şi idilele.
Am uitat de Ion Ciocâltea, nea Nelu, poştaşul care a plecat în război şi a venit acasă într-un picior. Tânăr fiind, într-o duminică s-a dus şi el la horă în Brădiceni şi altul care juca o horă a dat peste el îmbrâncindu-l, nu vezi orbule şi nea Nelu nu era încă poştaş doar atât a zis: „Dumnezeu să te vadă cum râzi de mine.”
Intrăm pe Cot, pe râu.
Pe stânga, după ai mei, ai lui Cheţa Căpruci venit de la vale de lângă Baicu, Ion Cornea, al Băicoanei, prieten spun unii cu Tumbuluc.
Mai departe sunt tineri, Gore Ciocâltea stă în casa lui Paraschivoiu al lui Bălan, căsătorit cu sora lui tat-su, tot Ciocâltea, pe care a modernizat-o cu mâinile lui şi cu îndeletnicirea de tâmplar cu patru ani de Şcoală Profesională la Peştişani. Ne oprim la Monie (Pantelimon), copilul Preotului Brâncuş, cântăreţ la biserică până a murit, care a avut o fată căsătorită cu învăţătorul Paraschivoiu, care a avut un fiu Emil, cel care toată viaţa n-a stat de vorbă decât cu Mircea Eliade, cu Ionescu, cu Sartre, Cântăreaţa cheală şi Scaunele şi poate cu sine însuşi. Mai departe, pe stânga uliţei, dar pe dreapta râului Nicolae Banţa, căsătorit şi având un copil, îndulcindu-şi sărăcia şi amarul din câştigul dar mai ales pierderea din comerţul cu varul până la Dunăre, din datorie în datorie, pe la Dunăre găsind o fată tânără pe care a adus-o în Drăgoeşti, făcându-şi aici mai întâi o casă. Urmează Victor al lui Amos, alt Scafeş, ospătar plecat în război s-a întors şi el şi fratele său Victor, Tori, colonel în armată.
Nenea Victor a mai avut un frate căsătorit cu Paulina a lui Pepie, orfană, dar cu lăzile de zestre pline, de la marame de borangic, de cămăşi, de oprege care însă i-au fost furate într-o noapte, lăsând mamă şi fiică lipite pământului. Şurghiunoanea, femeia lui Şurghie, bărbătoasă şi înaltă, poate i-au plăcut bărbaţii… Moş Ganciu a spus la o petrecere că fiul ei Petre, cu el l-a făcut.
Se pare că toată povestea o ştiau şi copiii lui Moş Ganciu, Vasile şi Ion.
Mai departe, ai lui Milă, oameni gospodari, cu frica lui Dumnezeu, cu trei copii: Vasile, Ion şi Pantelimon, toţi Anescu. Azi, doar Vasile cel mic, tâmplarul îşi mai aduce aminte că e al lui Milă. Altă bărbat, Tumbuluc cu Mama Tiga, el prieten cu Ion al lui Baicu, Ion Cornea după acte, cum am mai spus şi mai sus, îi plăcea mai ales iarna să dea câte o raită la pivniţele din deal să facă rost de vreun trandafir sau o fâşie de slănină, pe ale lui mâncându-le în pod mâţele. A făcut un fiu Oţăt, a cărui poreclă mai bântuie şi azi prin sat sau prin împrejurimi.
În capul uliţei, pe stânga râului, Păntucă tot Anescu cel care da bună ziua la gâşte şi care, murindu-i nevasta se vedea des cum deschide poarta la vecina, lacătul cu mâna şi veriga cu căciula..
Gădinoaica era văduvă cu doi copii ai lui Gădinoiu. Şi ultimii pe uliţă, dar nu la coadă când e vorba de muncă, fata lui Băluţoiu, căsătorită cu un Grindeanu de la Hobiţa, având doi copii, Colonelul Ion Fost Şeful Casei Armatei din Timişoara şi Constantin tâmplarul – tatăl preotului nostru de azi. Ai Catincăi, de lângă biserică, oameni toţi de ispravă, Popeşti, căsătoriţi cu toţii cu familiile lor, care prin Turnu Severin care prin alte oraşe.
Nea Ion (Tiribucu) grefier cu două fete şi în faţa lui Ion Alani, poştaşul căruia mai bine îi ştia calul drumul la întoarcere de la Bâlta, după ce împărţise la văduve scrisorile şi banii.
Drăgotescu, ai lui Hoată, Ion şi Gheorghe, când erau tineri la mulţi le-au spart capetele de curgea sângele la unii precum Bâlta pe bolovani, dar care aveau curaj şi bani. Ion Banţa, cât un pahar de rachiu, frate cu Nicolae, ia varul, ia varul din Drăgoeşti până la Dunăre, Genica fiica Genicăi, căsătorită cu unchiul Milică, fiul Mamei Bălaşa, grefier, omul cu nici nu ştie câte muieri, dar căruia ţaţa Constanţa de la Baia de Aramă, femeie de serviciu i-a venit de hac. A avut o fată Tititiluţa, de care însă i se cam îndoia, dar pe care mama sa a ţinut-o în liceu, ajungând profesoară.
Ai lui Parlat, Ciolofani, îl bătrân umbla cu vuva şi cânta, decât să se spargă vuva, mai bine să moară muma, cu vuva câştig parale, muma-mi cere de mâncare.
Parlat tăia vaci şi viţei, capre şi oi şi le vindea la concurenţă cu Ion Banţa conform proverbului de câştigi, de păgubeşti tot negustor te numeşti.
Şuvei cu muierea lui din Săuca, un bărbat drept ca leuca.
Mă opresc doar o clipă de Sfântul Constantin la Generalul Constantin Codiţă (Ticu), urmaş al Codiţonilor, în faţa căruia mulţi şi-aș ridicat pălăriile. Mai la deal, alt olar cu scaun la cap, cu gust pentru frumos şi cu roată de făcut oale, mare meşter de făcut sobe de cărămidă, Aurelian Scafeş, „Săndoi”, care uneori îşi ducea visele printre sfinţi până cucăia pe el.
Vis-a-vis, Dumitrache cu Doamna Speranţa a lui Iulică a lui Cuicui, funcţionară la poştă, care neavând copii a înfiat-o pe Puşa Maria, fiica lui Dumitrescu, pe care a crescut-o până când a ajuns profesoară de chimie.
Doamna Speranţa după multe rugăciuni a născut şi ea un băiat, care le poartă numele. Moşul Tilie, Telescvu cu fiul său Tilie şi lângă el nenea Nicu al lui Pavel, Perpegel, unul dintre cei mai buni tâmplari rotari şi mai ales dogari, am şi eu azi o putină de o mie de litri lucrată de el din lemn de stejar în care bunica mea ţinea ţuica şi o bute care şi azi mai ţine vinul.
Moşul Pavel era rudă cu mama mea, soţia lui fiind de-a Codiţoilor.
Tot de-ai lui Telescu sunt şi Opriţoii, cei bătrâni se zice că umblau cu lingura la brâu doar, doar or da de vreo pomană. Copiii lor mai poartă şi azi porecla, unul prin Bucureşti, colonel, şi celălalt pe la Târgu Jiu. Ai lui Cotoi, cu prăvălie, Ion căsătorit cu Maria lui Milă, celălalt zis coniac cu fata lui Păntucă şi altul în Boaşca.
Ai lui Urdă, şi el cu prăvălie, gaz, sare şi untdelemn, unul tâmplar – Constantin şi diriginte de Poştă şi altul Lică, fost funcţionar. Domnul Alexandru, fiul lui Victor Daviţoiu şi al Doamnei sale, una dintre cele mai distinse învăţătoare, absolvent de Şcoală Normală şi al Facultăţii de Geologie şi Geografie din Bucureşti, Director al Liceului „Constantin Brâncuşi” din Peştişani, căsătorit cu Doamna Ileana, profesoară de franceză la acelaşi liceu. Azi ei mai poartă numele Brădicenilor cu toate cronicile şi amintirile care s-au scris despre acest sat.
Ai lui Pora, tot un neam de Ciolofan, care a murit de inimă rea că un gospodar ca el a fost dus cu maşina neagră, nici el nu ştie în ce puşcărie, că nu s-a înscris în colectiv, care a avut o fiică ce mai trăieşte şi azi în casa părintească, eliminată din Facultatea de Chimie din Timişoara, în 1956, cum că ar fi fost în stare să fraternizeze cu tinerii ungari la Revoluţia din Budapesta.
Domnul Ion Mercioiu, absolvent al Şcolii de Meserii din Peştişani, artizan recunoscut până în Moldova, de unde şi-a adus soţia cu fiul său Constantin (pentru prieteni Costel), Colonel în rezervă, doctor în matematică şi în farmacie, profesor universitar, fost Decan al Facultăţii de Farmacie a UMF „Carol Davila” din Bucureşti, Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România (am uitat ceva) prieten cu amicii pentru care face şi azi exerciţii de admiraţie.
Somnul Niculescu, învăţătorul, orfan, absolvent de Şcoală normală cu cei trei fii ai săi, înainte de a pleca primii doi în război, povestea la prietenii care îl întrebau de ce a scris lui Antonescu să nu îi ia cel puţin pe unul dintre fii, povestea învăţătorul cu mâna pe inimă „Casa mea are o odaie dintre cele mai frumoase spre drum, acolo dormea Domnul General Averescu, învăţătorul era din lumea lui, când venea la Brădiceni şi eu am visat într-o noapte că două ziduri s-au dărâmat până la podea şi celălalt pe jumătate. Semn rău când se dărâmă în vis o casă. Adevărul e că cei doi fii o-au murit, primul direct în luptă, celălalt în lagăr, în braţele lui Stroescu Constantin, după cum mărturiseşte acesta în „Întoarcere din Infern”.
Mai sunt şi alţii, Buduhăleanu cu restaurant, Viezure, Mitică Ciolofan şi Iţâc, Uriculescu, Brădiceni fiind plasă avea Judecătorie şi aici se judecau procesele între avocaţi şi judecători la masa de prânz. Iţâc cică ar fi fost un evreu sărac care vindea bomboane şi alviţă, dar cu un simţ ridicat de comerciant. Voiculescu avea o fată care suferise de poliomielită şi o plimba maică-sa în cărucior când evreul s-a îndrăgostit de fată, fiind pe cât de frumoasă şi inteligentă.
Se pare că Iţâc Domnul Voiculescu a avut un bănicior de aur, pe care îl ţinea sub podea sub pat şi pe care comuniştii au vrut să-l ia. L-au bătut, l-au strâns de gât, l-au făcut la rotisor, dar Iţâc nu şi nu, ba au mai chemat să dea declaraţii şi pe Dumitru Brâncuş, cel care a fost însurat cu fata lui Iţâc, Marioara, dar Mitică Brâncuş, cine ăla, Iţâc al bătrân şi aurul, nu vedeţi domnilor că poartă doi galoşi: unul de-o modă într-un picior şi celălalt galben în dreptul. Cu aşa descrieri de-a amănuntul, Mitică Brâncuş, absolvent de Şcoală normală, a pus capac la toate învinuirile. Am declarat aşa mi-a spus mie vărul Mitică, pentru că mi-a fost milă de cel bătrân cu toate că şi mie mi-a arătat aurul sub podea, când m-am căsătorit cu fiică-sa Marioara. Adevărul e şi că după aceia copiii lui Iţâc şi-au făcut case care pe unde erau. Mai sunt şi alte porecle şi alţi oameni în satul Drăgoeşti şi Brădiceni, cum ar fi Posdărăştii, care în curtea bisericii din Brădiceni au nu ştiu câte cruci de piatră care le poartă numele, sau Ion şi Ionel Buligan, tată şi fiu adoptiv, cărturari renumiţi, prin revistele pe care le-au scos trimiţându-le prin poştă până şi la Iaşi, la Convorbiri literare.
Azi au rămas urmaşii lor şi ei oameni care se duc la biserică plătindu-le liturghii şi-i pomenesc în pomelnice la Morţi. Morţii rămânând în felul acesta mereu printre noi, cei vii.
ION CĂPRUCIU
• Această povestire – mult mai densă decât prima – face parte din volumul al doilea din ciclul „Amintiri din Casa Amintirilor”, al poetului şi prozatorului Ion Căpruciu, carte aflată în pregătire. (I. Predoşanu)
