Nu are rost să regret că există cel puţin unul care gândeşte şi scrie mai bine decât mine. Poetul şi publicistul cetăţean de România, născut în Sângeru, judeţul Prahova, bine şcolit la facultatea de horticultură a Universităţii din Craiova.
Pe numele său – Lucian Avramescu, autorul unui perdaf de toată frumuseţea stilistică, jurnalistică şi morală apărut ieri sub titlul „Lasă România să respire, domnule Băsescu!” Este vorba despre domnul Băsescu, căruia i s-a cerut paşaportul în Harghita, cetăţean ce se gudura că fusese primit la masa unde trona, siguri pe ei, alde Laszlo Tokes, episcopul la a cărui transformare în euro-parlamentar pusese vârtos umărul lui de co(tro)cean gol pe dinăuntru de conştiinţa necesară unui preşedinte. De amicul lor alintat „Viktor”, premierul maghiarimii de pretutindeni, mi-e silă şi nu mai amintesc. Băsescu îşi îndesase pe urechi o cască în care-i asculta, în traducerea din limba maghiară, gândirea şovină a părintelui Laszlo Tokes! Cel care de o săptămână-ncoace îi cheamă la răzmeriţă pe secui. Formal, România mai există, deşi autonomia e câştigată-dăruită mai demultişor chiar de glumeţul ce hă-hă-eşte în dispreţul ţărişoarei pe care-a încălecat.
A trebuit să ne spună Viktor Orban că avem un prim ministru foarte bun! Pentru el şi probabil ai lui, cărora le-a dat cam tot ce au cerut. Pentru popor – români, maghiari, germani, ţigani şi secui, deopotrivă – ca şi pentru FMI, în realitate, Emil Boc este execrabil. Singura lui realizare este falimentarea României şi de aceea se bucură de aprecierile lui Victor Orban. Şi de acelea ale căţeluşului cu cască, bucuros că fu primit în ţara românească la masa unor demnitari de la Budapesta.
Bag mâna-n foc că Taica Popa despre a cărui poveste ţin să vă spun este, în mare parte vinovat de alegerea împricinatului ca Zeus din Dealul Cotrocenilor.
Totuşi, întâmplarea-i nostimă şi plină de învăţăminte. Părintele se ocupă de şantierul unei bisericuţe cu arhitectură pe cinste. Croită iniţial drept capelă la un cimitir ce nu avea aşa ceva. Gheorghe Nicolcioiu şi nevasta sa Stela au fost loviţi crunt de Dumnezeu. Rămaşi fără unica lor fiică, Gheorghe şi Stela cheltuiesc cam tot ce au pentru capela-bisericuţă.
Bun gospodar, părintele veghează la construirea capelei. Într-o zi, îi spune unui meşter tâmplar că la o îmbinare mai trebuiau vreo două tăieturi. Meşterul îi dă o replică neaşteptată: „Merge şi aşa!”
Ajung ei seara la cină şi preotul le dă muncitorilor de mâncare. Ba le mai pune şi-n pahare. Intenţionat, meşterului îi toarnă un deget vin şi restul apă. Ţi-ai găsit. Meşterul sare ca ars şi nu acceptă. Părintele îl potoleşte, zicându-i mai vechea şi delăsătoarea zicere: „Merge şi aşa!”
La care meşterul nu se lasă. Nu părinte. Aici nu merge şi aşa!”, i-ar fi spus el preotului. Altfel recunoscut pentru grija cu care gospodăreşte parohia.
Din prea multă bunăvoinţă, întâmplarea de pe şantierul capelei se petrece multiplicată la scară mare în mai toate domeniile de activitate ale societăţii româneşti.
Luându-le pe toate lejer, punem pariu că naţiunea şi, mai ales, opoziţia ce-o reprezintă trec cu uşurinţă peste dezastrul provocat de Laszlo Tokes şi întreţinut de (ne)popularul încă preşedinte Traian Băsescu?
Ion PREDOŞANU
