Să-i învățăm pe copiii noștri să fie oameni printre oameni, în respect pentru demnitate și adevăr

733

Misiunea morală și socială a educatorului, este și trebuie să rămână creșterea generațiilor tinere, în spiritul omeniei și al dezvoltării convingerilor, trăirilor și idealurilor ce urmează a le implanta ulterior în viață, în formarea lor profesională și comportamentală. Și literatura pshio-pedagogică pune la dispoziție formatorilor, dar și părinților numeroase lucrări de specialitate, din păcate, nu și suficient studiate și valorificate cu maxim folos pentru copii. Dimpotrivă, după cum se desfășoară rânduielile în societatea românească, se pare că instituțiile din sistemul de învățământ, fac foare puțin în domeniul educației, după cum la fel de gravă este renunțarea într-o mare măsură la principiile dimensionale psiho-pedagogice în activitatea didactică. Iar în această privință, nici în învățământul superior nu se pune un mare preț pe formarea pedagogică a viitorilor absolvenți, aceștia, odată pătrunși în sistem, dovedind serioase lacune în pregătirea lor psiho-pedagogică, de unde și rezultatele, mai mult decât mediocre, obținute de ani de zile la examenele de absolvire ale elevilor.
Altfel spus, o neglijare cvasi-totală a principalelor pârghii metodologice în actul de predare- învățare, cu atât mai mult în privința educației și formării profilului civic și moral al copiilor și, în general, al tinerei generații, vorbind aici și de gravele sincope constatate în inter-relația școlii cu familia și întreaga comunitate. Cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, vulnerabilitățile civic-morale ale societății românești sunt majore, de unde și îndatorirea de creștere și educare a copiilor trebuie să fie una colectiv- coordonată. Și pentru că vorbim de omenie, care este calitatea supremă care ar trebui să ne sensibilize pe fiecare dintre noi, atunci deopotrivă poartă răspunderea în a forma și modela personalitatea copilului- părinții, școala, dar și alte instituții abilitate, cu obligații, mai mult sau mai puțin directe de parteneriat, vizavi de complexitatea manifestărilor individuale sau colective, orientate a fi spre un scop final în înfăptuirea actului educațional pe toate treptele școlii. Ba chiar și dincolo de momentul în care fiecare adolescent își încearcă aripile pentru zborul lor în societate. Sau cu alte cuvinte, un om se clădește pentru viață, iar reușita lui depinde de cum i se pune și de cât este rezistentă temelia existenței sale. Familia îi pune fundamentul, iar școala vine să continue și să consolideze toată construcția, intrându-le la fiecare în obligații modelarea generației tinere, de la copilărie și până la maturitate, în spiritul și în virtutea idealurilor poporului în care ne-am zămislit cu toții.
Numai că în educație totul trebuie să se bazeze, atât pe modelul și motivația familiei, cât și pe calitățile umane și personalitatea educatorului, într-un proces de continuitate și o permanentă legătură, cu dubla circulație (feedback-ul educațional), cu accent pus pe înțelegere, cunoaștere și încredere reciprocă. Pentru că, până la urmă principiile de bază ale psihopedagogiei, inclusiv implementarea noilor instrumente puse la dispoziție de metodologia modernă și în general de către mecanismele instituțiilor de educație, nu pot să înlocuiască priceperea, pasiunea și personalitatea educatorului. În același timp, eficiența actului educațional depinde aproape în egală măsură de modul în care părinții percep îndatoririle lor de familie, implicându-i pe copii în acțiuni corecte și folositoare pe măsura înțelegerii și puterii lor. Și subliniem acest lucru pentru că ne pasă să facem educație copiilor noștri, învățându-i a trăi cumsecade împreună, obișnuindu-i de mici cu munca, ordinea, cinstea, adevărul și respectul, dăruirea, dragostea și mândria față de tot ce aparține acestui pământ strămoșesc românesc. Or aici aș completa cu o constatare, din păcate nu una pozitivă și anume, în de-a lungul carierei mele de dascăl, am cunoscut și destule cazuri de părinți care acceptă cu nonșalanță greșelile copiilor, devenind complicii lor în situații neplăcute și evident nepăsători pentru viitorul proprilor odrasle, în plus oferindu-le totul de-a gata și chiar mai mult decât atât. Desigur, nu este ușor să-ți îndeplinești atribuțiile de părinte, mai ales în condițiile unei societăți mereu bulversată de incertitudini, de grijile și greutățile vieții, de aceea dragostea părintească oferită cu măsură și cu exemplu viu al propriei personalități, după cum și îndrumarea cu competență și tact a copilului, pot să dea rezultate favorabil-așteptate. Cu atât mai mult, răspunderea colectivă și o bună colaborare școală-familie-comunitate, pot înnobila mințile și personalitatea pozitivă a copiilor, bunăoară, lectoratele comune de cunoaștere, analiză și implementare a principiilor de bază ale psiho-pedagogiei, devenind una dintre soluțiile permisibil- obligatorii în actul educativ.
Dar nu trebuie uitat, mai cu seamă în școală, că și cel mai important lucru este să cunoști bine materialul viu pe care dorești să-l modelezi și că succesul, ca obiectiv final cere și un efort pe măsură, după cum, priceperea, ori ba, în special a educatorului poate fie stimulatoare sau dimpotrivă inhibitoare pentru copii și adolescenți. Iar aici mai trebuie subliniat un lucru, adică, la limita dintre permisiune și restricție(exigență), se impune prezența nu numai a unor sentimente și stări de spirit, ci și a rațiunii controlate. Sau altfel spus îmbinarea autorității firești cu dragostea și atașamentul exprimate în respectul față de personalitatea copilului, de particularitățile lui de vârstă și înțelegere în cotidian. Nu în ultimul rând, managementul educațional, concentrându-și toți factorii implicați în educație, trebuie să-i orienteze tot timpul pe copii spre acțiuni și manifestări individuale, de grup sau de anvergură publică care să le stimuleze sensibilitatea și trăirile positive interne. Să le faciliteze mai ușor accesul spre socializare și pe ceea ce înseamnă până la urmă altruism, respect și iubire- familială, colegială, profesională și națională, adică în esență spre omenie. În același timp, trebuie avut grijă că generația tânără să fie, pe cât este posibil, a fi ținută cât mai aproape de valorile materiale și spirituale ale neamului românesc, dar și cât mai departe de focarele anarhice și toxice care macină astăzi-în ură și dezbinare societatea românească. Spunem aceste lucruri, deoarece elevul învață omenia de la toți, cu cei care vine în contact, dar poate să fie și invers, dacă școala și familia nu intervin, construind și oferind modele care să le cultive profile umane demne de urmat. Și în acest sens, e bine să facem o trimitere pentru o readucere aminte la ceea ce spunea cu multă vreme în urmă pedagogul J. Pestalozzi, vizavi de obligațiile școlii și anume:”avem numai școala de citire, de scriere, de recitări…, pe când ne- ar trebui o școală pentru oameni”. Adică este bine că se pune (dacă se mai pune!) accentul pe pregătirea și formarea profesională a generației tinere, dar se neglijează sau se suficientizează vădit rolul educativ, întrebându-ne dacă nu în școală, tânărul în formare nu este educat și nu-și înțelege rostul și responsabilitatea în societate, nu-și creionează o personalitate pozitivă, atunci unde și când o poate face?
Dar revenind și la factorul “mediul familial”, întrucât părinții au un rol fundamental în dezvoltarea personalității copilului, de unde și colaborarea cu școala devine o cerință impusă de viață, atunci obligatorie este și dobândirea unei culturi pedagogice de către fiecare familie în parte, mai exact cu o atitudine de buni educatori, inclusiv un climat armonios și afectiv corespunzător și atât de necesar în formarea personalității copilului. De altfel este și o percepție generală vizavi de familie, căreia i se atribuie responsabilitatea pentru cei șapte ani de-acasă ai copilului, după cum școlii îi revine obligația instrucției școlare, percepție până la urmă una trunchiată și parțial adevărată. Cu atât mai mult cu cât la cerințele și exigențele actuale, mult schimbate față de perioada ante-decembristă, nu se pot transfera responsabilitățile separat la nivelul principalilor factori educaționali, ci dimpotrivă, se simte mai mult ca oricând nevoia colaborării și coordonării unitare-familie, școală, comunitate, instituții publice locale și centrale cu atribuții nemijlocite în domeniul instrucției și educației școlare. Numai că, din păcate, încă lipsește o strategie națională coerentă a întregului nostru sistem de învățământ, la fel și o legislație adecvată și stabilă, bramburind încă de ani de zile cu pseudo-reforme și experimente inventate sau importante, care nu au nici o noimă, contravin realităților, dar mai cu seamă perspectivelor de dezvoltare ale acestei națiuni, ratând de fiecare dată potențialul uman ce poate fi oferit prin instrucție și educație de către generațiile tinere ale țării și neamului nostru românesc. Apoi și mai gravă este situația din sistem, unde accesul copiilor la învățătură, în special din familiile defavorizate devine tot mai dificil, de unde a crescut în ritm amețitor și rata semi-analfabetismului în România. Iar această nenorocire este dublată de alta și anume criza demografică prelungită, care la rându-i declanșează și o criză pe piața muncii. În același timp prin lipsa de educație și o calitate slabă a procesului de învățământ, se pierde și o resursă inestimabilă- oamenii de omenie și de mare valoare.
Și din păcate, factorii decidenți din România, nu au vreo apăsare și aplecare la aceste probleme care aduc o atingere gravă viitorului acestei nații, cu atât mai mult cu privire la sistemul de învățământ, bulversat de neajunsuri de tot felul și de rezultate pe măsură, submediocre obținute de elevi în pregătirea și integrarea lor pe piața muncii și în general, în societate. Cândva, eram vreo 23 de milioane de locuitori, astăzi dacă mai suntem vreo 19 milioane. Iar, onor conducătorii noștri, incompetenți și nepăsători din fire nici nu-și fac o prioritate din a pune capăt crizei demografice și a- și întoarce fața spre copii și tineret- viitorul oricărei națiuni de pe lumea asta. Și oare de ce? În schimb nu mișcă în front și primesc umili ordinele din afară, acceptând să găzduiască în țară (dar nu să-i readucă acasă și pe românii plecați în străinătate), sub flamura străină. merkeliană, alte făpturi umane venite de aiurea-sirieni, irakieni, afgani, pakistanezi, ș.a.m.d., cu tot ceea ce își poartă haram în existență și modul lor de viață, inclusiv sentimentul de ură înrădăcinat de veacuri, bunăoară, ca musulmani față de creștini și creștinism. Și am mai umplut România cu ceva, întinzând la maxim și nervii rușilor anume, cu bazele militare străine, cu avioanele de luptă și navele de război ale aliaților, cu tancuri și alte drăcovenii, dându-ne “cocoși” în astă parte agitată de lume, însă fără să vedem și consecintele.
Și astfel de exemple ar putea continua, cerându-ni-se toleranță și îngăduință față de alții, aduși din lumea largă, în schimb refuzăm să punem cu toții umărul, când prioritatea zero în România, ar trebui să fie, în primul rând, educația și omenia semenilor noștri, cu precădere a tinerelor generații. De ce? Sau este de prisos a le mai spune, într-o țară unde trăim de amar de ani în zodiile celor cu mințile bolnave de putere, care din păcate, conduc și guvernează prost România de mai bine de un sfert de veac.
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here