Rădăcini și… frunze

1413

Motto:
Mi-e dor, atât de dor de tine, tată…
Iar lacrima își face drum, vărsată,
În suflet, ca și pe obraz, și doare…
Când amintirea – clipei dă culoare,
Și înțeleg, ce e de luat aminte,
Că dintr-o Viață rămân doar cuvinte:
Dorul, un zâmbet, lumea-ntr-o povață,
Speranța, împlinirea, tot ce-nvață,
Copilul, ocrotit de-al său părinte,
Cu grijă și cu dragoste curată,
Vor fi-mpletite în “a fost odată…”
Timpul se scurge, pentru fiecare…
Și nu așteaptă… iar aceasta, doare….

Fusese greu. Totul. Pe Ionel îl crescuse, singur, după moartea soției. În căsuța modestă, cu porumb foșnind la ferestre… Nu precupețise nimic, niciun efort, pentru a-și vedea băiatul reușind în viață. Ionel al lui devenise inginer, își întemeiase o familie și avea la rându-i un copil. Pe Dănuț. Bucuria și visul, speranța și soarele din ochii lui de bunic. A lui Dănuț era cămăruța de la mansardă din lemn meșteșugit lucrat, al lui – scrânciobul din curte, durat dintr-o scândură prinsă pe laturi cu lanțuri groase. Ale lui Dănuț erau cireșele îmbujorate de-nceput de mai, merele cu coajă sângerie și miez de zăpadă și strugurii toamnei bogate… trandafirii albi cu boboci grațioși și cei roșii care înmiresmau aerul… ca și băncuța de lângă fântână… Tot ai lui Dănuț erau pisoiul leneș și vărgat, și cățelul cu lătrat sonor… Totul era pentru nepot… Doar că…
,,Dănuț, mergem la Bunicu’ la țară, vii și tu, nu?”…,,Nu tati, mă întâlnesc cu Radu și Matei… au un nou joc pe telefon și vreau să-l încerc…” „profesorul de mate’ ne-a dat mult de lucru și trebuie să termin”… ,,nu mă simt prea bine, poate altă dată”… Săptămână după săptămână, scuzele se iveau, mereu altele, dar cu aceeași finalitate… De-acum adolescent, Dănuț evita să mai meargă la țară… doar Bunicul nu avea nici măcar internet, ce avea să facă acolo? În oraș erau mereu noi lucruri de încercat și făcut, iar prietenii lui erau cei mai distractivi din câți existau… Găsea scuza să rămână acasă, amânând întâlnirea, liniștindu-se cu gândul că va merge, cândva, și acolo… doar că nu acum…
De fiecare dată când ajungeau la țară, Bunicul îi întreba pe fiul și nora sa: ,,Dănuț, nu vine?” Tatăl rostea scuza, neconvingător, cu ochii plecați și cu voce scăzută… Bunicul asculta cu luare aminte, clătina cu tristețe din cap, și schimba vorba: ,,Cred că vă e foame, sunteți de pe drum… Pregătesc iute ceva…” Părinții plecau încărcați cu bunătățile grădinii… pentru nepot!… Anii fugeau, inexorabil… De-acum, în ultimul an de liceu, Dănuț se pregătea temeinic pentru viitor! Timpul alocat învățăturii ajunsese la multe ore pe zi… Cu toate acestea, ar fi putut strecura și o ieșire la sfârșit de săptămână…,,Încă puțin”… își spunea… „să iau examenul, și”… Și a venit vremea ca Dănuț să intre la facultate, pășind pe urmele tatălui său… Dar, într-o bună zi, pe nepregătite, a sosit și anunțul… Bunicul trecuse în lumea celor drepți… Cu smerenie, demnitate și fără a supăra pe nimeni, așa cum trăise… Vestea căzuse ca un trăznet… determinându-l pe Dănuț în sfârșit, să-și contramandeze toate planurile… și să se întoarcă la rădăcini… dar, era prea târziu… Intrase încet în căsuța curată, călcase cu sfială pe podelele din lemn… Își condusese Bunicul pe ultimul drum… și se simțise vinovat… pentru toți anii, în care găsise o scuză pentru a nu oferi unui bătrân câteva ore de bucurie…
,,Vii, Dănuț?”, îl întrebase tatăl său, care se îndrepta spre locul cu umbră unde erau parcate mașinile…,,Mai rămân”… și, privindu-și mama și tatăl care se îndepărtau încet nu se putu opri să nu remarce cât de mult semăna tata cu Bunicul… Intră în casă apoi, în odăița scundă a Bunicului… Prin minte i se perindau întâmplări de pe vremea când tatăl său era copil, iar Bunicul era Tatăl de care vorbea mereu cu respect… Într-un șifonier cu miros de levănțică și poveste, găsi un caiet îngălbenit de vreme, în care Bunicul notase, printre altele, toate schimbările pe care le făcuse casei, curții și grădinii pentru bucuria lui, a lui Dănuț… Citi cu ochii împăienjeniți de lacrimi: ,,I-am durat scrânciob… nu-i ca la oraș, dar a fost foarte fericit și s-a legănat vreme de două ceasuri”… Amintirile năvăliră, clare, ca și când totul se petrecuse ieri… Bunicul îi îndeplinise toate dorințele, chiar și pe cele mai neînsemnate! Nici nu apuca bine să ceară… Se văzu pe sine copil, alergând cu pletele-n vânt, pe aleea mărginită de flori, în zumzet de albine și poleit de soare… oprindu-se pe băncuța de lângă fântână, toropit de căldură și efort… pe Bunicul venind cu o pară, un măr sau un strugure uriașe, pe farfurioara cu margine pestriță și cu ștergarul dedesubt… ,,Ia, întinde-l bine, să nu te murdărești…” Își aminti glumele, și jocul de-a prinselea, în care el, Dănuț, era mereu câștigător… poveștile Bunicului despre animale și păsări… ochii Bunicului privindu-l cu nețărmurită dragoste… Pe-atunci râdea mult, și aștepta cu nerăbdare să vină ziua de sâmbătă să plece la bunicul la țară! Acel sentiment de bucurie pură pe care-l simțise în copilărie, nu se putea compara cu nimic… Ochii îi căzură din nou pe caiet… Citi: ,,Nu mai are timp să vină, învață, dragul Bunicului… sunt mândru de el, dar mi-i așa de dor…” Plânse ca un copil… simțea singurătatea și tristețea care-l încercaseră pe Bunic, ca pe ale lui însuși… Închise caietul, îl puse cu grijă la locul său… Greșise, mult, luase totul prea ușor, spunându-și mereu că mai este timp…
Timpul însă se scursese… frunzele vieții se scuturaseră… urmând drumul firesc… Se întorsese, într-un sfârșit, dar la o casă goală, la amintiri și păreri de rău… Îngândurat, se urcă în mașină, și-și promise să nu lase singurătatea și depărtarea să clădească zid între el și părinții săi… și pe viitor să-l învețe acest lucru și pe copilul său… ,,Iartă-mă, Bunicule!” șopti, și pentru o clipă soarele străluci mai tare, de parcă Bunicul îl auzise și-l iertase cu un zâmbet de rază…
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here