E toamnă târzie. Frigul s-a înstăpânit, iar frunzele dansează-n alei ultimele valsuri. Aurel privește visător prin geamul camerei sale… Dacă-ar veni mai iute tata! Azi, ca niciodată, întârzie, iar Aurel e mai nerăbdător decât oricând. Tata i-a promis că-l duce-n parc, dacă mănâncă tot… și iată-l, ghiftuit, gata-mbrăcat, așezat la punctul de observație, cu nasul lipit de geam în timp ce ochii săi scrutători mătură aleea din fața blocului… Deocamdată, nimeni; și minutele se scurg într-o chinuită și-ncă mută așteptare… Deodată, după gardul viu se ițește un picior, apoi încă unul… Călcătura apăsată, pălăria trasă pe ochi, gesturi sigure, însă grăbite: ,,TATA!”, strigă gândul, apoi și gura deschisă a zâmbet. În câteva clipe, se retrage de la geam, dă buzna în holul mic, aprinde lumina, descuie ușa și se postează în spatele acesteia… Tatăl intră și e cuprins aproape instantaneu de două brațe mici, care-l strâng cu toată dragostea: ,,Tăticuleeee… ai venit!“…,,EEE, pe cine avem noi aici?”, glumește tatăl, răsucindu-se brusc pentru a prinde băiețelul pe care apoi îl ridică în puterea brațelor și-l întreabă cu un zâmbet: ,,Ești gata?… Ia să vedem… Mai era ceva loc aici, pentru încă o lingură de felul doi…” Râd amândoi, râde și mama care ieșise din bucătărie: ,,Da’ vino și tu să iei o lingură – două. Aurel, azi, a fost cuminte și a mâncat tot-tot!” O jumătate de oră mai târziu, tustrei rătăcesc pe aleile foșnind ale parcului… E parcul pe care Aurel îl știe de mic copil și pe care îl iubește. L-a văzut cum zâmbește-n verde strai de frunze primăvara, cum dogorește în cald soare de vară, și iarna străjuit de-albite cușme de nea… Dar cel mai mult îl place cum e acum, toamna, cu aleile învăluite în vesmântul multicolor al frunzelor… Privirea îi este atrasă de mișcare. ,,Tăticuleee, mămico, ce e aceea?”, întreabă cu ochii și gura, în timp ce degețelul său țintește obiectul curiozității… Pe trunchiul copacului, noduros și aplecat de jumătate, un ghem de blană cafeniu-roșcat, cu o coadă stufoasă, se agită agil… Tatăl zâmbește amintirii: veverițe erau în parc și pe vremea copilăriei sale; cu toate acestea, nu le mai văzuse de multă vreme…,,O veveriță!”, sosește răspunsul său, completat de mama cu glas dulce: ,,Ca în cartea ta cu poze, Aurel!“ ,,Veveriță!”, strigă bucuros copilul, și se-avântă către copac… Micuța vietate, cu ochi vioi, se sperie și țâșnește… din două salturi e sus, aproape de frunziș, unde abia se mai ghicește, confundându-se cu scoarța… Aurel rămâne cu capul răsturnat, ochii săi albaștri privind cu atenție… Însă veverița nu mai coboară. Tatăl și mama își consolează cu blândețe copilul, acum gânditor: ,,Ai speriat-o! Trebuie să te apropii cu băgare de seamă, și să ai la tine și niște nuci, dacă vrei să ți-o faci prietenă”… Pe drumul către casă, Aurel află povestea veveriței din copilăria tatălui său… ,,O chema Victorița! Așa o strigam eu. Eram poate de vârsta ta, când mama ne-a adus în parc, pe mine și pe Andrei, își începu tata povestea… Lui Andrei îi plăceau mult nucile, nu-i vorbă, că-i plac și acum, și avea mai mereu buzunarele pline cu mieji. Ne-am așezat pe o bancă – erau pe-atunci bănci largi și drepte din lemn, și ne-am apucat de mâncat… Andrei tocmai povestea mamei cum luase un 10 la matematică și gesticula cu miezul în mână… Deodată, din copacul sub care stăteam a țâșnit o veveriță cu blănița roșcată. Nici nu am avut timp să o vedem… o străfulgerare roșie și Andrei nu mai avea miezul în mână… Am început să râdem și am momit veverița. Aveam destul miez de nucă… Veneam zilnic în parc și deja începuse să ne cunoască… Cum apăream, nici nu apucam bine să ne așezăm că se și înființa să își ia tainul… Pentru că trebuia să aibă un nume, am numit-o Victorița. Prietenia noastră a durat ceva timp… până au venit zilele ploioase și nu ne-am mai aventurat în parc… Ne întrebam mereu ce face, ea, Victorița? Pe vremea aceea, chiar aici, în fața geamului de la cameră, era un pin… cu ace verzi și miros îmbătător de conifer… de atunci a pierit… încet-încet, în fiecare an s-a uscat tot mai mult, până a rămas doar tulpina, cu câteva crengi dezgolite… l-au tăiat… Pe atunci însă era falnic… Și nu mică ne-a fost mirarea când, într-o dimineață, o flăcăruie roșie a trecut pe una dintre crengi… Am strigat, într-o doară: ,,Victorița”… și micuța acrobată a poposit pe marginea crenguței care ne bătea pervazul… I-am dat un miez, pe care l-a luat fulgerător… Cum ne găsise? Cine mai știe? Ceea ce ne spusese tata era că ele – veverițele – țin minte multe dintre locurile unde își ascund alunele sau nucile care le prisosesc și apelează la aceste ,,cămări” când le e foame… Tata știa multe despre veverițe… Coada veverițelor, am aflat de la el, le ajută să își păstreze echilibrul în timpul goanei pe trunchiul arborilor și a salturilor de pe o creangă pe alta și este o veritabilă pernă pentru mica viețuitoare atunci când doarme… Dacă e nevoie, veverița poate să se încumete și să înoate… Își schimbă blănița de două ori pe an, de la cea mai subțire, de vară, la alta mai groasă, pentru iarnă, când și smocurile de păr de la urechi sunt mai mari, pentru a o ajuta să treacă cu bine anotimpul friguros”… Tatăl tăcu, în umbra unor gânduri numai de el știute… ,,Ce s-a întâmplat cu Victorița?”, vru să afle Aurel… ,,A venit mereu, până la prima zăpadă… apoi a dispărut! Poate s-a întors în parc, cine știe?… Azi m-am mirat când ai descoperit veverița… Sunt mulți ani de când nu am mai văzut una…”. La rugămintea lui Aurel, se plimbară – cu toții – din nou pe alei, două zile mai târziu… Ajunși la pomul cu pricina, cu buzunarele pline cu mieji de nucă, nu trebuiră să aștepte mult… Veverița apăru repede. Se apropie de ei, mai întâi cu oarecare sfială, apoi cu aplomb… În maxim o jumătate de oră, ronțăia tacticos, la mai puțin de un metru distanță, nucile gustoase… ,,Victorița, ai venit!”… Aurel se simțea fericit. Tatăl zâmbea, cu ochii la copil, amintirilor propriei copilării!
Doina Pînișoară Dafincescu
