Povești din pădure – Rotofei, ursulețul pofticios

1075

Se povestește că trăia odată, în pădurea verde de brad, un ursuleț împreună cu mama sa. Ursulețul era tare jucăuș și neastâmpărat, dar și foarte pofticios. Când văzuse lumina zilei, mama sa îl numise Ghindă – fiind ca o ghindă la culoare, însă, cum pe măsura ce creștea se și rotunjea, căpătase alt nume: Rotofei… așa că, toți îl știau de Rotofei, până și mama lui strigâdu-l astfel… De cuminte, era cuminte, atât de cuminte pe cât poate fi un pui, veșnic curios să încerce, să descopere, să știe… Dar mai era și meteahna sa, acea poftă, care-l făcea să se aventureze departe de casă…Într-o zi, dispăru fără urmă… Mama – ursoaica îl găsi într-un târziu, după ore de căutări, lângă locuința familiei Aricescu ospătându-se cu ciuperci… Altă dată îl urmase pe mezinul familiei Mistreț la căutat de jir… Intrase în necaz și cu albinele: găsise scorbura unde roiul de albine sălbatice sălășuia, își înfipsese botul și labele în fagurii aurii și ajunsese acasă, plângând și înțepat tot… Cu toate acestea nu se potolea… Pe când cutreiera pădurea ursoaica după fructe, ierburi, rădăcini… în loc să stea cuminte în bârlogul său săpat sub stâncă, ferit de ploaie și animale, puiul cel rotofei, cum pleca mama sa, cum ieșea și el, și teleap-teleap o lua într-o parte sau în alta a pădurii, în căutare …Totul până într-o zi…
………
Cu o zi în urmă, plouase mult, și era destul de frig… Ursoaica ieșise în dimineața aceea după hrană lăsând ursulețul în vizuină… Plictisit, după ce se săturase să se tot joace cu ce avea la îndemână, și pentru că începuse a i se face foame și mama-ursoaică întârzia, Rotofei aruncă un ochi afară… nu era soare… era ud și trist… totuși, avea chef să hoinărească… Ursul cel mic ieși din vizuină și păși prin ierburile ude și reci, care i se înfășurau de lăbuțe… Simțind că alunecă, se propti în gheare… Va fi greu să ajungă în poiana unde ieri văzuse niște ciuperci mari, suculente. Numai gândul la ele îi făcu poftă… Va mânca ciuperci…mmm, deja parcă le simțea gustul! Porni cu mai multă hotărâre, și, mai pășind, mai alunecând, și agățându-se cu ghearele, ajunse în poienița visurilor sale… Ciupercile erau tot acolo, dar se și schimbaseră multe… În poieniță erau trei mașini, două de teren și una cu remorcă și patru oameni… Îi văzu clar… Cum în pădure până atunci omul nu venise, nu știa ce sunt aceștia și – i privea cu interes și mirare… Oamenii făcură focul – cu destulă greutate și puseră carne la fript… mai scoaseră ceva din niște cutii și începură a mânca cu ochii la carnea care se prăjea… Ursulețul simți că nu mai poate de poftă… Mirosea îmbietor acolo! Făcu câțiva pași, timizi, și ieși din umbra pădurii… Auzind zgomotul de crengi rupte, oamenii săriră în picioare și puseră mâinile pe puști… Apoi zăriră ursulețul… Unul dintre ei, râse gros, ușurat și lăsă pușca jos: ,,Ia uite mă, cine vine la masă! Ce-i mă cu tine, ți-e foame?” întrebă în timp ce se apropia, cu precauție, de puiul de urs dezorientat, care nu mai înțelegea nimic decât că era ceva bun de mâncare acolo… ,,Ai grijă”, îi strigară ceilalți, ,,o fi și Ursoaica pe aproape”… dar bărbatul pusese deja mâna pe greabanul ursulețului și-l ridică… Se apropiară cu toții și îl ajutară să îl închidă într-o cușcă… o urcară în remorcă. ,,Și acum?” întrebară, privindu-se unii pe alții… ,,Acum, ce?” răspunse Voce-groasă… ,,Om vedea… bine că-l avem”… Lui Rotofei i se părea că trăiește un coșmar… ,,Cine erau aceștia? Ce voiau de la el? De ce nu-i oferiseră mâncare?” Și… MAMA.. gândul îi zbură către ea… cât trebuie să fie de îngrijorată acum că sigur a venit acasă și nu l-a găsit în vizuină… Dacă va fi luat de aici și dus undeva unde nu va mai putea să o vadă vreodată? Frica îl cuprinse cu brațele ei reci și începu să răcnească din toate puterile: ,,MAMAAA”… ,,Urlă tu mult și bine, că ești al meu de-acum” zâmbi în barbă Voce-groasă pregătindu-se de plecare… Ceilalți îi urmară exemplul, strângând totul și așezând cutiile în mașini… Deodată se auzi un muget de furie… urletul inconfundabil al Ursoaicei care și-a pierdut puii… Înțepeniră cu toții… VENEA URSOAICA! Apăru din tufișuri, atât de repede, încât nu avură timp să încarce armele… se pitiră după mașini cu ochii măriți de spaimă… Însă Ursoaica nu avea grija lor… venise să își scape puiul… se ridică în două labe… Labele puternice din față smulseră capacul remorcii… prinse cușca… forța barele din metal… peste câteva clipe Rotofei se află în fața mamei sale… Ursoaica o luă înainte, fără a se sinchisi de oamenii care priveau incapabili de a reacționa… puiul o urmă… se pierdură în desișuri… După câteva minute bune… cei patru bărbați ieșiră de după mașini… Se priviră rușinați… ,,Asta e! S-a dus! Bine ca ne-a iertat Ursoaica“! mormăi vădit descumpănit Voce-groasă… ceilalți nu-i răspunseră… terminară cu împachetatul și se urcară la volan… Mașinile o luară pe poteca șerpuită care ducea afară din pădure… În urma lor rămase liniștea și mirosul de motorină arsă pe care-l risipi curând Vântul… Ajunși la vizuină, Rotofei și mama sa se opriră o clipă înainte de a intra… Ursulețul privi lung… nicicând casa sa nu i se păruse mai frumoasă, acum că fusese în mare pericol să o piardă și să se piardă…Și MAMA … riscase să fie rănită sau mai rău, pentru că el fusese nesăbuit… Puii de urs stau cu mama lor până la trei, chiar patru ani de viață… mai avea de stat lângă MAMA și se hotărî să se bucure și să nu mai irosească acești ani prețioși… avea destul timp să umble peste tot singur atunci când va fi mare… Înțelesese un lucru uimitor: că totul trebuia făcut cu măsură și la timp… Cu o lecție de viață în plus – deși fusese una nu fără peripeții, intră în vizuină cu mama sa… Din fericire, nu se întâmplase nimic rău și mai avea timp: să învețe, să se bucure, să fie ocrotit și… SĂ CREASCĂ…
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here