Povești din pădure – Lupușor cel cu minte

1118

Povestea pe care o veți afla astăzi e a unui pui de lup. În primăvara aceea, lui Sur – conducătorul haitei – i s-au născut șase pui… mici, neputincioși și orbi, ca toți puii de lup… lupoaica-mamă a rămas timp de trei săptămâni încheiate în vizuina căptușită cu mușchi, frunze uscate și păr, iar Sur și ceilalți lupi i-au adus hrană… Puii creșteau și mama avea mare grijă de ei. Totuși, necazul a venit: unul dintre pui, cel mai mic, mult mai slab decât frații săi, nu era stabil pe picioarele din spate. El evita să se ridice, mergea puțin și atunci când o făcea, mergea șchiopătând. Trei luni mai târziu, ceilalți pui participau cu haita la vânătoare; puiul cel mic de lup rămânea mereu la vizuină… Își dorea mult să meargă la vânătoare cu haita, însă toți râdeau de el: ,,Cum să mergi cu noi? Poți tu alerga, așa șchiop cum te afli? Mai bine stai acasă, că ne vei încurca…” Lupoaica îl privea cu tristețe… era adevărat că nu putea merge cu ei la vânătoare… Îi aduceau încă de-ale gurii, dar puțin și niciodată bucățile cele bune, ci resturile care le prisoseau după vânătoare. Văzând că nimic nu avea să se schimbe, puiul de lup se hotărî să plece în lumea largă, dacă ai săi nu-l voiau lângă ei… Zis și făcut! Într-o zi, așteptă haita să plece la vânătoare și părăsi și el vizuina, nu înainte de a-i arunca o ultimă privire… fusese casa lui și era singura pe care o cunoștea.
Rătăci multe zile, mai mult târându-se, evitând capcanele și animalele pădurii și hrănindu-se cu te-miri-ce… Drumul îl scoase însă afară din pădure… și iată-l, rupt de foame și de sete, oprindu-se lângă o fântână la capăt de sat… Linchi puțină apă rămasă în mici bălți lângă fântână după scos… și rămase așa, trist, obosit ca vai de el, flămând și zăcând în plin soare… Un copilaș trecu pe acolo și văzu cățelandrul de lângă fântână… Părându-i-se tare frumos și necăjit, se apropie și îl întrebă cu blândețe și dragoste: ,,Al cui ești tu, micuțele? Și ce cauți aici?”… apoi se apropie mai mult și-l mângâie cu mânuța pe creștet și gât… Puiul de lup nu schiță niciun gest; era cald tare, iar copilul nu-i voia răul, văzuse asta în privirea lui…Copilul îl privi o vreme, parcă pentru a se hotărî, apoi îl ridică binișor în brațe și porni cu el spre casă, șoptindu-i: ,,Micuțule, te duc acasă… ești cățelul meu de-acum”… Ajuns acasă, copilul îi spuse mamei sale că a găsit un cățel și vrea să-l păstreze… ,,Cătălin mama, dar avem zăvozii, l-or rupe dacă-l prind”, îi răspunse mama, care mesteca de zor în ceaun o mămăligă galbenă ca aurul… ,,Am eu grijă de el, mamă”, răspunse micul Cătălin și îl purtă pe brațe până în curte, unde era o căsuță nefolosită care fusese a cățelului lui ce pierise: Azor… Îi rostui culcuș moale și-i aduse o străchinuță de lapte… Lupușor linchi tot laptele și se tolăni în culcuș… obosit, adormi… Așa se derulară zilele… Cătălin venea, îl hrănea, îl mângâia și-i vorbea cu dragoste… mergea alături de el, potrivindu-și pașii de copil după călcatul poticnit al lupului… și, ușor-ușor, Lupușor începu să fie cunoscut și acceptat de toată suflarea din curte… chiar și de zăvozii cei mari care încercaseră, la început, să-l intimideze, însă Lupușor scosese urlet mare… și-l lăsaseră în pace. Zilele treceau, Lupușor era foarte atent la orice zgomot… nimic nu scăpa urechilor sale ascuțite, nici mirosului său fin. Creștea și se rotunjea; avea o foame de lup și mânca mult – mai ales carne, ceea ce o intriga pe mama lui Cătălin, care bănuia că nu-i lucru curat… Într-o bună zi, se hârâi cu un câine la gard… iar bănuiala mamei se transformă în certitudine: acel cățel sur pe care i-l adusese plocon Cătălin nu era tocmai un cățel… ci un lup … ,,Mamă, ăsta-i lup, nu câine”, începu ea, însă Cătălin îi răspunse hotărât: ,,Lup sau nu, e cățelul meu și îl iubesc”… și așa Lupușor rămase al curții, chiar dacă mama îl amenințase pe Cătălin că îl alungă pe lup dacă s-o atinge de oi, porc sau pui… Însă nu era primejdie… Lupușor era cuminte și apăra curtea… Loialitatea avea să-i fie pusă la încercare curând. Veni iarna și într-o după-amiază începu să ningă… zăpada se depuse repede, iar Cătălin și tatăl său luară lopețile din cui să facă pârtie… Lupușor se bucura de zăpadă, încurcându-li-se, târșit și șchiopătând, în picioare… Se lăsă seara și, după o cină bună, oameni și animale se traseră la somn… însă nu toți dormeau… așa cum se va vedea în cele ce urmează! Haita lui Lupușor, înfometată și pusă pe rele, ieși din pădure și coborî în sat… A doua casă de la pădure era a lui Cătălin și a familiei sale. Lupii trecură prin fața primei curți, iar câinele casei îi lătră cu furie… simțindu-i, Lupușor se porni pe urlat… Auzind urletul lui Lupușor, haita-l recunoscu și cei cincisprezece lupi se împinseră-n poarta casei și începură a urla: ,,Lasă-ne să intram și să ne ospătăm din oile cele grase ale țăranului”… ,,Nu, nu vă las!… Să nu îndrăzniți să intrați că vă mușc”, urlă la rându-i Lupușor… ,,Lasă-ne înăuntru, tu ești lup ca noi, ești din haita noastră și vom mânca cu toții carne dulce de oaie”, încercară să-l amăgească lupii din haită… ,,Nu, chiar dacă sunt lup, nu mai fac parte din haita voastră, voi nu m-ați iubit, ați râs de mine, mi-ați dat doar resturi să mănânc; țăranul și ai săi m-au iubit și hrănit, în curtea lui eu am găsit adăpost, dragoste și liniște, oile sunt averea lui și eu o voi apăra”, a urlat la rându-i Lupușor… Urletelor care se auzeau de o parte și de cealaltă a porții le răspunseră zăvozii cei mari, care începură a lătra și ei, cu glas gros, ca tunetul, pe măsură ce se apropiau… Larma lupilor și a câinilor trezi oamenii satului, care ieșiră la porți cu furci și pari… Zăvozilor și celorlalți câini ai satului li se dădu drumul din lanț, pe uliță, și aceștia se năpustiră lătrând asupra haitei… Lupii haitei se speriară și o luară la sănătoasa… Cătălin ieșise și el, alături de ai săi, trezit de hărmălaie, și, după ce haita se îndepărtă, se apropie de Lupușor și îi șopti: ,,Mulțumesc că ai fost curajos și ne-ai scăpat oițele”… iar Lupușor îi răspunse: ,,Vă iubesc, așa cum mă iubiți și voi… Deși sunt lup, nu m-ați alungat, ci m-ați primit, m-ați hrănit și adăpostit… Acum aici este locul meu… Am apărat avutul stăpânului și curtea casei mele”… De isprava lui Lupușor află toată curtea… și toate animalele îi erau recunoscătoare… iar zăvozii cei mari nu îl mai necăjeau, ci traversau curtea, în lung și lat, cu el șchiopătând alături – căci își câștigase dreptul de a păzi curtea… Un proverb lapon spune: ,,… lupul are putere cât un om și minte cât șapte” și drept spune, căci lupul, animal curajos și foarte inteligent, evită nu numai majoritatea capcanelor, ci folosește și diverse tactici la vânătoare… Iar, în povestea noastră, inteligența sa l-a ajutat să facă o bună alegere: să nu înșele încrederea și afecțiunea ce i-au fost oferite necondiționat. Vedeți voi, dragii mei, binele făcut nu rămâne niciodată nerăsplătit, pentru că vorba înțeleaptă din bătrâni chiar așa glăsuiește: Binele cu bine se răsplătește!
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here