Povestea aceasta mi-a fost spusă, scârțâind, de un copac bătrân, sub care m-așezasem pentru un scurt răgaz…
,,Știi pățania lui Lăcomiță?”, mă întrebă deodată copacul, cu glasul hârâit…
,,Nu!”, am răspuns automat, încă sub efectul surprizei să îl aud vorbind…
,,Atunci, ascultă… În chiar pădurea asta în care ne aflăm – își începu bătrânul copac istorisirea – își găsiseră sălaș niște vulpi: șapte la număr – la început, doi adulți, apoi și pui… Unul dintre pui era numit Lăcomiță…”
,,Lăcomiță? Cum așa?”, încercai să însăilez un dialog…
,,Ai răbdare… și-ți voi spune. Numele i s-a tras de la lăcomia sa… Era din cale-afară de lacom! Când părinții aduceau hrană, se bătea cu ceilalți pui să mănânce cât mai mult, iar ce-i prisosea fie ascundea, fie distrugea.”
,,Asta-i răutate“, murmurai eu…
,,Și asta… dar stai să vezi”, zise blând copacul… Tăcu o clipă, ca pentru a-și aduna gândurile, și continuă: ,,Într-o zi, Marinică – tatăl vulpoi, care asigura hrana întregii familii, ajunse la vizuină ca vai de el, cu laba zgâriată și speriat…
Aflară cu toții că încercase să fure o găină din curtea lui moș Ion, ceea ce-i mai reușise în câteva rânduri; omul însă își veghea găinile ca pe ochii din cap, după ultimele furtișaguri, că de pe urma lor trăia. Îl prinsese la coteț, îl înghesuise și se pregătea să-i dea o mamă de bătaie de s-o pomenească, de care scăpase doar cu fuga, încât se putea socoti norocos că avea doar o labă zgâriată – cu care se alesese în goana-i nebună prin tufișuri…
<<Dragii mei, se vede că faptele rele cer și răsplată>>, zise tatăl vulpoi… <<De mâine, nu voi mai fura din cotețe. Voi vâna în pădure și vă chem să mă însoțiți la vânătoare, căci sunt beteag și cu greu mă voi descurca singur, voi v-ați înălțat de-acum, și apoi a venit vremea să vedeți cât de greu se obține hrana…>>
În timp ce toți ceilalți ascultaseră în tăcere, Lăcomiță mârâise mereu, înfundat, și cât fu gata istorisirea începu să schelălăie: <<Eu vreau carne de găină! Multă! Dacă nu vrei să îmi mai aduci, tată, voi merge chiar eu după ea… Pregătiți-vă de festin! >> și, spunând acestea, o zbughi fără a mai aștepta să spună cineva ceva…
…
Ajuns în dreptul casei lui moș Ion, ascultă cu atenție… niciun zgomot…
Grădina, curtea și casa erau învăluite de întunericul nopții… Se strecură în tăcere până la cotețul cel mai apropiat… ușița era deschisă; pătrunse înăuntru, ochi o pasăre ce dormita pe scânduri… apoi observă cotețul plin și se hotărî să ia cât de multe găini putea… Se năpusti pe ele și se iscă un vacarm de nedescris…
Luptându-se să prindă cu botul și labele găinile care păreau nesfârșit de multe, nu realiză când se închisese ușița cotețului. Fu prins de moș Ion, care sărise cu parul, și de cei doi câini mari și negri, care erau lăsați liberi pe timp de noapte…
Avu un noroc chior, reușind să țâșnească în ultimul moment printre câini și moșneag, și alergă cu toată viteza pe care i-o dădu disperarea până ce gospodăria lui moș Ion nu se mai văzu…
Se întoarse la vizuină, vlăguit și rușinat… <<Unde sunt găinile?>>, întrebară frații lui, însă nu stătu să-i asculte. Se apropie de tatăl său…
<<Iartă-mă, tăticule, am greșit!, scânci el… Nu am știut până acum ce greu se câștigă o gură de mâncare și câte sacrificii fac părinții pentru copiii lor… Promit să fiu ascultător, să îți fiu de ajutor și să nu mai fiu lacom! >>, continua el, gândindu-se de câte ori tatăl său nu mâncase pentru ca el să se ghiftuie…
„Așa s-a petrecut, își termina istorisirea bătrânul copac… Puii s-au mărit, au plecat… acum au probabil fiecare familii… Povestea a rămas… drept învățătură!”
M-am ridicat, i-am mulțumit copacului bătrân pentru umbră și povestire… și am purces la drum… în tolbă cu încă o poveste pe care am depănat-o acum, pentru dumneavoastră!
Doina Pînișoară Dafincescu
