Povești de lângă noi: La momentul potrivit

1067

,,Se zice c-a fost odată,” povestea începe-așa…
Într-un cătun, hăt, departe, un om bătrân viețuia,
În casa-i dărăpănată, trăia singur, neștiut;
Cu gândul la tinerețe și la binele avut…
Tânăr pe când se aflase, avusese casă mare
Cu ferestre-mpodobite și scăldate blând de soare,
Camere cu boltă-nalte, și podele din lemn bun,
Râsete și armonie: pieriseră ca un fum…
Timpul le luase pe toate, și soție, și copii
Ei croindu-și altă viață, ea plecată dintre vii…
Și așa cum zice vorba: Toate vin, toate se duc,
La un timp și omul nostru rămăsese singur cuc…
Cum puterea tinereții îl părăsise și ea
Să repare casa mare nu se mai încumeta…
Iar aceasta, cenușie, umezită și crăpată,
Cu mușchi în buza ferestrei, era tot mai degradată…
Singurii pe care-aproape de el omul îi avea:
Motanul și o văcuță – ce lapte bun le dădea…
Într-o zi de dimineață, după muls, puse să fiarbă
Laptele, privind motanul, c-un zâmbet pitit în barbă…
Acesta se plimba-ntr-una, cu ochii la farfurie:
Aștepta laptele dulce, miorlăind cu bucurie…
Deodată, se oprește și rămâne nemișcat,
Privind țintă, drept în față, cu spatele încordat…
Cât ce privi și bătrânul și ochii i s-au mărit:
,,Șarpe în bucătărie!”, spuse el abia șoptit.
Târâtoarea ondulată cu ochi aspri îl privea!
Cum să o scoată din casă? Ce să-ncerce?… Nu știa…
Ar fi vrut s-o-ndepărteze, dar dacă la el sărea
Și-l mușca… -n pustiul ăsta, la cine ar apela?
La aceasta-i stătea gândul: cum să scape – ușor de ea…
La rându-i, motanul, gândul către șarpe-și aținti:
Cum s-apuce, și de unde, încerca el a ghici…
Situația era gravă, orice ar fi încercat;
Ajutor veni deodată și veni neașteptat!
Dintr-o gaură-n perete, lângă un picior de masă
Un șoarece mic apare… coada lungă, blana roasă…
Pășește cu hotărâre, fără teamă de pisică
Și se avântă în luptă, neavând un bob de frică…
El se aruncă pe șarpe, mușcă, zgârie, se ferește…
Dup-o clipă de-uluială, și motanul se pornește
Alături cu șoricelul, o atacă pe reptilă,
Se retrag, apoi se-avântă și-o zgârie fără milă…
Șarpele-nțelege în fine: se retrage ondulând,
Liniștea se reașază; motan, șoricel, pe rând,
Se privesc lung în tăcere, și mirare, nu se-atacă!
Motanul îl lasă-n pace, iar șoarecele nu pleacă…
Poate e apreciere, sau poate chiar mulțumire,
Însă ceea ce urmează-ntrece orice-închipuire:
De a doua zi chiar, cei doi, motanul și șoricelul,
Au legat prietenie; mult se miră bătrânelul
Că în iarna existenței, când bucuria-i puțină,
Are parte de un zâmbet…ce necazul i-l alină…

Morala:
Tot ce are-nsemnătate, chiar de ești mic, pricăjit
E să POȚI și să FACI bine la momentul potrivit;
Dacă fapta-ți este bună și-ai făcut – din suflet – bine
Bucuria se întoarce de unde-a plecat: la tine!
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here