Omul mândru, pericol atât pentru societate, cât și pentru el însuși

878

După învățătura Bisericii noastre, mândria adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, adică nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite „capitale„ ,care la rândul lor, fac parte din păcatele socotite „grele„ sau „de moarte„.
Păcatul mândriei este mai vechi decât omul, pentru că acest păcat s-a înfiripat și în lumea nevăzută, adică în lumea îngerilor, care au fost creați cu mult înaintea omului. În lumea antică, mai ales la iudei, oamenii mândrii se numeau farisei. Fariseii făceau parte dintr-un partid politic-religios, cu mare influență în rândurile poporului iudeu, în opoziție permanentă cu un alt partid, al saducheilor. Acești farisei pretindeau că respectă cu mare strictețe Legea lui Moise. Deși o încălcau adeseori, urmăreau să țină trează conștiința națională și morală a iudeilor, dar prin ura față de stăpânirea romană din acel timp, cât și prin dispreț față de celelalte popoare. Din paginile Sfintei Scripturi, se desprinde că erau oameni lipsiți de sinceritate, prefăcuți sau ipocriți, care urmăreau, în primul rând, satisfacerea intereselor personale, mai ales de ordin material, căutând, în același timp să-și atragă cinstirea și lauda oamenilor. În acest sens, figurativ, dar mai ales peiorativ, cuvântul „fariseu„ este folosit și în limba noastră.
În paginile Sfintei Scripturi, găsim o parabolă rostită de Mântuitorul Hristos, care ne vorbește despre acest gen de oameni din care desprindem cât de periculoși sunt pentru societate, pentru dezvoltarea acesteia, dar mai ales pentru ei și pentru mântuirea lor. Este vorba despre „Pilda vameșului și a fariseului„. Îndată ce a intrat în templu, fariseul a început să-și etaleze virtuțile în fața lui Dumnezeu, vorbindu-I de la egal și considerându-L dator. În același timp, se considera superior celorlalți oameni, inclusiv față de vameșul de lângă el, înșirându-i disprețuitor păcatele. Rezultă că mândria făcea parte integrantă din ființa fariseului, îi definea personalitatea.
Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri, nu numai pentru cel stăpânit de ea, cât și pentru cei din jur. Ea a prăbușit pe Lucifer și pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului și prefăcându-i din îngeri luminați în diavoli întunecați. Din mândrie a pierdut Adam raiul, din mândrie și din dorință de stăpânire asupra altor popoare au pierit în chip tragic atâția împărați și alți conducători în decursul veacurilor.
Există și azi atâția oameni stăpâniți de păcatul mândriei, împreunată cu dorința nesăbuită și nejustificată de a ajunge numai la mărire și laudă în societate. Întâlnim destui oameni chinuiți fără încetare de aroganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni care stau într-o permanentă stare de izolare închiși în turnul de fildeș al propriei lor mândrii și ambiții deșarte. Omul mândru- expresie a egoismului negativist, separatist și antisocial – nu acceptă pe nimeni să fie ca el și cu atât mai mult, mai presus de el, considerându-se superior tuturor celor din jur. Arogant fată de subalterni, invidios față de colegii lui merituoși, dușman al superiorilor, intrigant și vanitos, omul mândru nu-și poate găsi nicicând pacea interioară și echilibrul sufletesc. Viața de toate zilele ne arată că într-o zi mândria lor se va prăbuși, adeverindu-se cuvintele Sfintei Scripturi care zice că “Domnul a surpat pe cei mândrii cu scaunele lor și a pus pe cei smeriți în locul lor”, pentru că Dumnezeu le stă împotrivă celor mândrii, iar celor smeriți le dă har.
PREOT STOICHIN ELEODOR

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here