OLIMPISMUL – Spirit antic şi etern, creator de frumuseţe, de măreţie şi adevăr

1001

Sub semnul ramului de măslin, de la OLYMPIA, unde lumina dăruie vecie, se întorc cântece spre oameni, dăruite de zei. Măslinul înseamnă viaţa care rupe dintr-un pământ pustiit de soare, reazăm în caz de răstrişte şi prilej de fericire; izvorul de omenie şi binecuvântată prietenie. Se spune că Istrul (Dunărea de azi) era pentru greci un fluviu sacru, aproape legendar. Acolo a plecat Heracle, întemeietorul, după legendă, al Jocurilor Olimpice, să caute un răsad de măslin pentru coroniţele oferite simbolic învingătorilor la întreceri.
Olimpismul desăvârşeste omul, este leagăn de cultură şi civilizaţie, impune pretutindeni pacea , îndeamnă spre autodepăşire.
„Omul, ce splendoare dacă este cu adevărat OM”. (Menandru)
„Ce capodoperă este omul! Cât de nobilă ete inteligenţa lui şi cât de mari facultăţile lui sufleteşti”! (Shakespeare)
„Omul se descoperă pe el însuşi, când se măsoară cu obstacolul”. (Saint Exuxpery)
„Lucrul cel mai greu e să te învingi pe tine”. (Aristotel)
„Cultura e suflet omenesc în veşnică acţiune, tot mai departe şi mai sus”. (N. Iorga)
Pacea ca stare de spirit. „….Armele să tacă”! (din milenarul îndemn olimpic). Ideea de pace este una dintre cele mai preţioase moşteniri pe care ni le-a lăsat Grecia antică. „Răgaz sacru” sau „armistiţiul sacru” era pus în practică cu ocazia Jocurilor Olimpice. Herodot a putut spune: „Nimeni nu este atât de nebun să aleagă războiul în locul păcii. În timp de pace, copiii îşi îngroapă părinţii, iar în timp de război – părinţii copiii”.
Jocurile Olimpice antice, 293 Olimpiade, s-au desfăşurat fără întrerupere, timp de 12 secole ( 1172) ani, începând în anul 776 î.e.n, marcând un record de longevitate greu de egalat în istorie de o altă instituţie. Cursul lor a fost oprit în anul 394 e.n. de un edict al împăratului bizantin Teodosie, dar, de fapt, ele muriseră de mult. Relaţiile interumane se degradaseră, spiritul olimpic dispăruse.
Ca o ilustrare a degenerării relaţiilor dintre oameni, Plaut (250-184 î.e.n) lansează celebra maximă: „Homo homini lupus” (Omul e lup faţă de om). Îi va răspunde mai târziu Seneca (4 î.e.n – 65 e.n.) cu luminoasa sa maximă: „Homo res sacra homini” (Omul e lucru sfânt pentru om). Câte secole vor trebui să treacă până când omenirea va înţelege acest lucru, vital pentru existenţa sa?
„Sportul te învaţă să câştigi cinstit. Sportul te învaţă să pierzi în mod demn. Prin urmare, sportul te învaţă de toate – te învaţă ce este viaţa”. (Hemingway)
Renaşterea Jocurilor Olimpice
„Generaţiile se înlocuiesc şi, asemenea alergătorilor, îşi trec din mână în mână torţa vieţii”. (T.Lucreţius)
Adevăratul întemeietor al Jocurilor Olimpice moderne – recunoscut de întreaga lume – este francezul Piere de Coubertin (1863-1937). „Olimpismul este pentru sport ceea ce umanismul este pentru activitatea intelectuală” (Piere de Coubertin)
Atena, 1896 – Jocurile Olimpice din epoca modernă. Au reapărut ca o rază de lumină, oferind lumii educarea prin sport a tinerei generaţii, apropierea dintre naţiuni şi, prin aceasta, menţinerea păcii. Arcul peste timp fusese restabilit.
Emblema olimpică cuprinde cinci cercuri, întretăiate, fiecare având altă culoare: albastru, galben, negru, verde şi roşu. ”Cinci cercuri văd!/ O, lanţu acesta/Fie-i,/ De-a pururi/ Lumii/ Lanţul prieteniei”! (Tudor George). „Pentru mine – mărturisea campioana olimpică Lia Manoliu – Jocurile Olimpice au însemnat de fiecare dată o renaştere din propria cenuşă; flacăra olimpică este un regenerator, iar participarea un titlu de nobleţe”.
Coubertin a ales deviza: „Citius – Altius – Fortius” („Mai repede – Mai sus – Mai puternic”), care îndeamnă permanent generaţiile spre autodepăşire.
Flacăra olimpică simbolizează unitatea tuturor oamenilor; lumina, speranţa într-o lume înfrăţită, trăind în libertate şi armonie, puterea virtuţii care înalţă omul. Flacăra pe care o poartă omul este simbolul capacităţii sale de acţiune, a forţei sale morale, glorificarea omului ca făuritor de civilizaţie. Ea este mai puternică decât raza divină, fiindcă conţine focul sacru al iubirii. Iese în întâmpinarea oamenilor pentru a-i apropia, oferindu-le căldura dragostei, cea care împacă şi uneşte. Nu se va stinge niciodată, continuând să ardă în oameni, căci focul nu se stinge dacă aprinde alt foc.
„O, sport… tu eşti pacea… tu însemni viaţă. Eşti ramul de măslin pe care Olimpismul îl oferă lumii azi”.
Să revenim acasă, la Olympia, pentru a ne umple sufletul de frumuseţe şi puritate, pentru a ne reaminti că trebuie să fim şi frumoşi şi buni, că trebuie să convieţuim în armonie şi înţelegere, că viaţa, aşa scurtă cum e şi plină de greutăţi, trebuie să fie trăită demn şi creativ spre binele urmaşilor.
Olimpismul ne învaţă să rostim cu evlavie versurile:
„Un om fusese frunză şi numai om cu om
Au izbutit să crească şi să se facă pom.
Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,
Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure.
Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,
Făcându-te, din omul prigoanei, OMENIRE. (Tudor Arghezi)
Bibliografie, Ramul de măslin al Olympiei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985.
Romulus Modoran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here