Nicolae Titulescu, la 75 de ani de veșnică odihnă

1033

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes, Franța) a fost un eminent diplomat și om politic român. Născut la Craiova, fiul unui avocat, Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu, fiul protopopului Nicolae Economu, a îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președinte al Înaltei Curți, apoi deputat în Parlament, sub guvernul Ion Brătianu. Urmează cursurile Colegiului Carol I din Craiova (1893-1900), pe care le termină cu rezultate strălucite, premiul de onoare la bacalaureat. Pe baza acestor rezultate excelente, primește o bursă la Paris, timp de cinci ani, urmând Facultatea de Drept din capitala Franței, unde își dă și doctoratul. În această perioadă, se inițiază în francmasonerie, într-o lojă mai mică, din Paris. Venit în țară (1905), este profesor de drept civil la Universitățile din Iași și București (1907). Intră în politică (1909), iar în 1912, devine deputat de Romanați, din partea Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, pe care Petre Pandrea îl portretizează astfel: „om bun, onest, blând, care cu oratoria lui îi domină pe toți” și avea „fibră de om de stat și de gospodar al cetății”. Take Ionescu, referindu-se la Nicolae Titulescu, remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”.
Încă din perioada neutralității, Nicoale Titulescu susține ideea unirii Transilvaniei cu România, astfel că, într-un discurs rostit la Ploiești, cu titlul „Inima României”, declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal….. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta! Ardealul e inima României geografice”. În vara anului 1918, împreună ca Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille, înființează la Paris, Comitetul Național Român, scopul fiind de a populariza, în opinia publică internațională, dreptul sacru al poporului român la unitatea națională.
Ca membru al guvernului Ion I.C. Brătianu, ocupă funcția de ministru de finanțe (1917 și 1920-1921), este delegat al Conferinței de Pace de la Paris (1920), apoi este numit ministru plenipotențiar la Londra (1922-1927). Este ministru de externe (1927-1928 și 1932-1936) și delegat permanent al României la Liga Națiunilor, al cărei președinte a fost ales în 1930 și 1931, singurul care a deținut această funcție de două ori.
casa memoriala nicolae titulescuÎn timpul primului ministeriat (1927-1928), Nicolae Titulescu are o dificilă misiune de îndeplinit, aceea de a apăra „legitimitatea reformei agrare și să justifice exproprierea moșierilor maghiari, adică a moșierilor care aveau pământ în țara noastră, dar optaseră pentru cetățenia maghiară” (Lucian Blaga). Procesul optanților maghiari face obiectul celor două sesiuni ale Ligii Națiunilor, ianuarie și iunie 1928.
Această perioadă coincide cu transferul lui Lucian Blaga de la legația din Praga la cea din Berna. Ajuns în Elveția, află că Nicolae Titulescu este încă la Geneva, singurul care rămăsese dintre marile personalități ale vieții politice și diplomatice. Despre întâlnirile lui Lucian Blaga cu Nicolea Titulescu aflăm din eseul „Nicolae Titulescu”, scris în noiembrie 1945 și a apărut în „Isvoade” (eseuri, conferințe, articole), Editura Minerva, București, 1972. Evocă personalitatea eminentului om politic și diplomat și vorbește despre preocupările acestuia pentru acceptarea punctului de vedere românesc în raport cu pretențiile ridicate de Budapesta, în procesul optanților maghiari, precum că România, chipurile, i-ar fi discriminat, la reforma agrară din 1921, pe marii moșieri maghiari. Nicolae Titulescu, apărătorul tezei românești, în acest proces cu ecou în toată presa internațională, suferise o înfrângere în sesiunea ianuarie a Ligii Națiunilor. „Geniul său, spune Blaga, nu putea să suporte eșecul ce intervenise prin jocul contingențelor și pregătea, în febra de vulcan acoperit, revanșa pentru sesiunea ce trebuia să aibă loc în iunie”. Nicolae Titulescu rămăsese la hotelul din Geneva, afirmându-se că era bolnav, în realitate, el pregătea o documentație vastă și o riguroasă argumentație, alcătuind un volum. Nu era o boală organică, ci una „sacră”, cum afirma Blaga, „tulburată” de o febră creatoare. Victoria lui Titulescu, în cea de-a doua sesiune a Ligii Națiunilor, din iunie 1928, avea să pună capăt acelei „ boli sacre”. Procesul optanților maghiari se termină în favoarea tezei românești, susținute de vigurosul luptător Nicolae Titulescu. „În ședință, arată Blaga, Titulescu a citit cu un glas de metal nobil și de o transparență cuceritoare, o declarație, arătând punctul de vedere românesc. Președintele Ligii s-a raliat apoi în numele Consiliului la acest punct de vedere românesc”.
„Titulescu, afirmă Lucian Blaga, este cea mai strălucită inteligență ce am întâlnit-o în viață. Un fel de întrupare a inteligenței, înțeleasă ca arhetip”.
În 1932, Lucian Blaga este numit Consilier de presă pe lângă legația română din Viena. Nicolae Titulescu, redevenit ministru de externe, îi solicită lui Lucian Blaga să-l informeze zilnic de tot ce se petrece la Viena. Militant pentru salvgardarea păcii, mai ales după eșuarea Conferinței de dezarmare, Nicolae Titulescu considera că pacea ar putea fi salvată prin Liga Națiunilor ,,cu condiția ca și Rusia să intre în Societatea ,,geneveză”. Strădaniile sale diplomatice urmăreau relizarea unei destinderi în Europa răsăriteană. Când, bunăoară, propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne amenința integritatea, luase proporții, Titulescu a știut să răspundă: nu revizuire, ci sublimarea, spiritualizarea frontierelor! (Lucian Blaga)
A pledat pentru bune relații de vecinătate cu Rusia.
Nemulțumite de politica externă preconizată de Nicolae Titulescu, cercurile politice prohitleriste din țară și guvernele Germaniei hitleriste și ale Italiei fasciste au făcut presiuni pentru înlăturarea lui.
În august 1936, Carol al II-lea l-a înlăturat din guvern și l-a obligat să ia drumul exilului. Titulescu a plecat în Elveția, apoi, în Franța, la Cannes. În emigrație, a continuat să lupte, în diferite ocazii, cu orice prilej, pentru a promova ideea menținerii păcii. Previziunile lui Nicolae Titulescu s-au adeverit:„…. noul război european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, Primul Război Mondial. Războiul va fi lung și greu. La început Germania va avea succese, dar, în cele din urmă, va fi înfrântă”.
A fost ales președinte de onoare al Comitetului Român al Reuniunii Universale pentru Pace. A fost membru titular al Academiei Române (1935), doctor honoris causa al Universităților Atena și Bratislava.
Vorbind despre sine însuși, Nicolae Titulescu declara: „Întreaga politică externă pe care am urmat-o, n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel, încât războiul să devină imposibil”.
Nicolae Titulescu moare la Cannes, în Franța, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941.. În 1992, rămășițele sale pământești au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. După cum se observă, Martie l-a adus pe lume și tot în luna lui Mărțișor se repauzează, trece la veșnică odihnă, la numai 59 de ani.
A fost un excelent bărbat de stat, un remarcabil om politic și unul din cei mai mari diplomați pe care i-a avut vreodată România. Un mare patriot și umanist, un strălucit orator și un desăvârșit caracter. „Podoaba vieții e talentul, cununa talentului, caracterul” (Simion Mehedinți)
De peste trei sferturi de veac, e mare „secetă” în politica și diplomația românească. Din perioada pe care o discredităm cu asprime, pe drept cuvânt, dar nu din toate punctele de vedere, putem aminti totuși numele lui Corneliu Mănescu.
După acel Decembrie sângeros, oamenii politici, în mare parte, politicianiști și politicastri, în numele interesului național, s-au căptușit cu averi, averi de nababi, de parcă ar fi nemuritori, și cu doctorate luate peste noapte. Pentru aceasta, au avut grijă să-și promoveze oamenii după gradul de obedienţă, nu după valoare, iar pentru faptul că au reușit „marea performanță” de a situa România în coada Europei, și-au arogat și pensii speciale, în timp ce marele actor, Florin Piersic, aflat pe sticla televizorului, afirma, aproape plângând, că îi este rușine să spună ce pensie are.
Dă, Doamne, ca după atâta „secetă” în politica și în diplomația românească, să se mai nască oameni politici, diplomați și adevărați bărbați de stat ca Nicolae Titulescu, Brătienii, Iuliu Maniu, George Coposu, Take Ionescu și ca gorjeanul nostru, Gheorghe Tătărescu. Să amintim, de asemenea, de Alexandru Ioan Cuza, Carol I, regele României, de Regina Maria și de regele Ferdinand.
Remember!
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here