Mircea Mihăieş, laureatul pentru critică literară al Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, ediţia 2022

666

1. Linia deschisă
Roland Barthes afirmă ca un câmp al imaginarului nu-i şi unul al perversiunii şi că în el nu există contacte opace: căci orice contact e înzestrat cu un sens.
Mircea Mihăieş practică nu numai „discursul îndrăgostit” ci şi „dialogul cu cărţile crude”, cu „literatura autobiografică”. Figura de bază (unitatea operatorie adică) pare să fi rămas cea din „Istoria lui Corto Maltese, pirat anarhist şi visător”, inteligent detectat de Horia-Roman Patapievici: monografia unui personaj. Acesta îl reprezintă obligatoriu şi pe cel care s-a ocupat de procesul reinventării lui. De altfel ca şi Roland Barthes, profesorul de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, specialist în Leonard Cohen, James Joyce ori în William Faulkner, posedă arta diseminării care ascunde magistral palinodia ori dimpotrivă îşi asumă curajul hermeneutic de a fi elaborat „biografia ficţională a personajului Molly Bloom” pe aceeaşi linie deschisă cu „Femeia în roşu”, eroina romanului omonim (şi intrat ca obiect de studiu în manualul de Limbă şi Literatura română pentru clasa a X-a al Editurii Humanitas) pe nume Ana Cumpănaş din Comloş, care, după o viaţă picarescă, se întoarce ca să moară în Banatul natal; precizez că miezul vieţii sale aventuroase este seara în care, îmbrăcată în rochie roşie, facilitează uciderea amantului ei, faimosul bandit Dillinger, la Chicago; desigur teribila femeie este oficianta unui ritual sacrificial ca-n tragediile anticilor greci ori ale clasicilor Racine şi Shakespeare.
Mircea Mihăieş este în definitiv un strălucit metaromancier ca şi Nicolae Manolescu ori Eugen Negrici, sau Eugen Simion (şi acesta autorul unui metaroman: Timpul trăirii, timpul mărturisirii).

2. Adecvarea neobişnuită
Am să continuu eseostudiul de faţă cu justa observaţie a lui Martin Adams Mooreville (din „The New York Literary Journal”, 29 martie 1999, pp.18-19) că Mircea Mihăieş a combătut cu virulenţă extremismul de factură naţional-fascistă al lui Ceauşescu, că a redactat dimpreună cu Mircea Nedelciu şi Adrian Babeţi, un „roman colectiv” „cu cântec”; cu o tematică de-o modernitate frapantă etc.
Martin Adams Mooreville schiţează rapid factura lucrării: „Un control perfect al frazei, al tonului. O adecvare neobişnuită a stilului la conţinut. Ironie, sarcasm, umor, erudiţie”.
„Femeia în roşu” nu ratează nimic; prospectele de criză demascate, totalitarismul din Europa Centrală denunţat, nostalgia unei lumi apuse şi farmecul desuet al comunităţilor închise enunţate; zborul avântat într-o Americă pe cât de idilică pe atât de crudă şi nemiloasă pus sub semnul reevaluării morale. Dar să-l citez pe americanul M.A. Mooreville nu ca să uluiesc pe vreun oarecare ci ca să nu existe dubii asupra judecăţii mele de valoare: „Într-o Europa contorsionată politic, autorii „Femeii în roşu” fac politică fără să le pese de politică şi scriu un roman al puterii cu un deplin dispreţ faţă de putere. Dispar maniile savant controlate, barocul parodic şi ironia de o rafinată subtilitate probează articularea culturală de certă miză a romanului”.
Adică, ce mai tura-vura, „Femeia în roşu” e ca capodoperă cu o indiscutabilă notorietate – cum îi zice Mircea Cărtărescu – de „orologiu narativ” şi de „etaj romanesc al nonficţionalităţii”.

3. Cele trei oglinzi
În „Jurnalul intim şi sinuciderea” mă pot reorienta spre un nou aliniament de abordare a operei mihăieşene. În „Jocul memoriei şi al întâmplării”, auctorul ridică autobiografia la „un lustru nobiliar” de „înscris mărturisitor ce se confruntă mereu cu un invizibil alter ego”, cel din „nemişcată” şi „recea oglindă” doar el capabil, societal, să acceadă la tensiunea luării în posesie a celuilalt.
Literatura confesivă a dobândit de pildă, în România, prin Nicolae Steinhardt, Marin Preda, I.D.Sîrbu, Virgil Ierunca şi dimensiunea axiologică indiscutabilă ca scriitură şi ca aventură existenţială de căutare a absolutului, descoperire a lumii ascunse a eului.
Eseist de aleasă ţinută, speculativă, Mircea Mihăieş pune soarta jurnalului sub complexul lui Faust. Gilbert Durand triadizează logica şi fenomenologia oglinzii: oglinda lui Zeuxis, oglinda lui Pygmalion, oglinda lui Narcis. Mircea Mihăieş ştie de rolul acestei de-a treia oglinzi: ea se reflectă pe sine într-o pură desfătare ludică, nedesprinsă de propria-i arhetipalitate.
În consecinţă, metaprozatorul şi metainterpretul textualist dovedeşte că autorii jurnalelor de care se ocupă cu o devoţiune de invidiat „chimia şi spirit”, translează meditaţia în contemplaţie ca şi Ezra Pound, defulează tensiuni, traume, obsesii, frica de moarte (şi deci, jurnalul e un gen care, în mod programatic, se opune morţii”; el e adică „un partener în neîntrerupta competiţie viaţă-moarte” (vezi jurnalele unor Woolf, Kafka, Plath, Pavese – n.m.,I.P.B.).

4. Pirat, anarhist şi visător
Dând un telefon dragului meu comiliton Angelo Mitchievici, am obţinut celularul lui Mircea Mihăieş. Îi vizionasem un interviu la un post de televiziune naţional şi mă cucerise prin orizont cultural, atitudine paradoxal tranşantă-conciliantă, printr-o modestie de intelectual sigur pe opera sa vorbită şi scrisă, pedagogică şi eseistică. L-am sunat, ne-am convorbit deloc protocolar, i-am solicitat ajutor bibliografic şi am intrat imediat în posesia a patru titluri; doar pe această cale s-a putut realiza articolul de faţă, drept pentru care reînnod, iute, firul întrerupt.
Eu cred că din cele patru titluri mi-a stârnit automat interesul maxim „Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător”. După cum subliniasem deja în „transversalia nr.1”, Horia-Roman Patapievici echivalează secreta aspiraţie mihăieşeană cu „setea de aventură ezoterică”, aceea a unui alchimist care tot încearcă să transforme plumbul în aur („visele sunt făcute din aur, realitatea e făcută din plumb”).
În lumea asta mică a Gorjului Marelui Constantin Brâncuşi, ce ne-ar grăi nouă personajul fictiv-virtual-desenat al celebrului Hugo Pratt, pre „numele său” „Corto Maltese” (dintre anii 1967-1992); acest straniu nou-personaj are o cheie de autoinvitaţie la înţelegere superioară: esenţialul vieţii înseamnă a trăi în regimul aventurii precum existenţialiştii francezi in corpore.

5. Apriga curiozitate
Să constat, imperativ, identitatea dintre Mircea Mihăieş şi Corto Maltese? Mă las în voia acestei „complicaţii” exegetice şi emit consideraţia că Mircea Mihăieş e un iniţiat în nostalgia rememorării şi – cum altfel dacă nu nemăsurată – de a explora totul, absolut totul.
E limpede că între „cărturarismul” lui Dimitrie Cantemir, Ioan Budai-Deleanu, Alexandru Odobescu şi Mircea Mihăieş e o (dis)continuitate livrescă ireconciliabilă. Ei, da, de acest „exotism interior” am dat şi eu dovadă în „Ostrakon” (I+II). Dar „mecanismul universal” – cel al transformării lumii în personaj(e) (fie ele reale ori imaginare): Leonard Cohen, Raymond Thornton Chandler, Plilip Marlowe, Leon Wieseltier, William Faulkner, Corto Maltese ş.a.) e o autotrădare a unei sensibilităţi insurgenţe, vii, încordate.
De aici încolo, vă las să cădeţi în cea mai aprigă curiozitate: dacă veţi citi şi reciti opera, din ce în ce mai intimidantă, a lui Mircea Mihăieş, vă asigur că v-aţi temut degeaba. Pe cuvânt de onoare! Condiţia de scriitor a lui Mircea Mihăieş e providenţială pentru cine izbuteşte să-i interpreteze vibraţiile lăuntrice ca replici a celor dinafară.

6. Catifeaua impregnată
Dar de ce să fi reînchipuit Mircea Mihăieş biografia, evidamente exponenţială pentru transumanitate a lui Leonard Cohen? Ei, afurisită întrebare. Cartea, primită în dar, e lucioasă ca pielea unei prinţese încă virgină! Îi mângâi catifeaua pe care e impregnat un zeu: unul cu voce, oglindă, lumină, ecou, vrajbă, alchimie, angoasă, noapte, cruzime, vigoare, revoltă. Doamne, ce derută pe mine! Şi tocmai scăpasem de-o încrucişare crucială cu Matei Vişniec! Îndur, cu un stoicism categoric brădicenean, această avalanşă de superbe kairicităţi.
Cine a fost Leonard Cohen? Ce importanţă are! Căci e doar un pretext pentru Mircea Mihăieş de a afla cine-i şi chiar EL ÎNSUŞI! Şi EL ÎNSUŞI este:
– un scriitor de forţă, de o glorie asigurată;
– promotorul infinitei rotiri în cercuri,
– rostitorul cuvântului instanţial,
– personaj, obligatoriu, real şi fictiv,
– un orfic ulcerat, activ şi nevrotic,
– „un animal bizar şi retractil” (dar diferant de Joan Baez, Judy Collins, Leon Edel, Irving, Layton, Bob Dylan, Linda Leibman,
– un poet îndătinat în cântece (idolatre, eidologice, amniotice etc.)
– un „prizonier al unor situacţii cu totul neobişnuite”.

7. Tehnica ludicolucidă
Nicolae Manolescu afirmă că de pildă în „De veghe în oglindă” (din 1989) cerneala criticului se confundă cu cerneala scriitorilor de jurnale: „în eseist – conchide N.M. – se ascunde un scriitor frustrat; ispita literară se vede şi în stil, impecabil şi calofil”. Dar, dacă apar şi observaţii critice, din „Cartea eşecurilor” (1990), atrage atenţia asupra a două tipuri de existenţă, una a deplinei inocenţe, paradiziacă şi o alta culpabilizată, torpilată de intervenţia conştiinţei artistice şi de tehnica lucidă.
In nuce, eseistica lui Mircea Mihăieş e imprevizibilă, anglistă, politică (în sutele de articole din „România literară” (strânse în „Masca de fier”, mai degrabă pamflete (ca ale lui Tudor Arghezi – n.m.,I.P.B.) de pesimist prăpăstios, escatipic, etic, totuşi uman când se dedă la „metafizica detectivului Marlowe”, absolut încântătoare, în rolul sarcasticului mântuit. Cât priveşte „Ulysses, 732” e pur şi simplu iarăşi o capodoperă.
Ion Popescu-Brădiceni

Bibliografie:
Roland Barthes: Discursul îndrăgostit; traducerea, note şi introducere la ediţia românească de Magda Jeanrenaud; Editura Polirom, Iaşi, 2018
Gilbert Durand: Arte şi arhetipuri. Religia artei; traducerea de Andrei Niculescu; Editura Meridiane, Bucureşti, 2003
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş: Femeia în roşu; prefaţă de Mircea Cărtărescu, postfaţa de Martin Adams Mooreville; Editura Polirom, Iaşi, 2011
Mircea Mihăieş: Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea; Editura Polirom, Iaşi, 2005
Mircea Mihăieş: Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător; prefaţă de Horia-Roman Patapievici; Editura Polirom, Iaşi, 2014
Mircea Mihăieş: Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen; Editura Polirom, Iaşi, 2016
Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Drumul prin oglindă; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2020
Nicolae Manolescu: Istoria literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Cartea Românească; Grupul Editorial Art; Bucureşti, 2019
Ezra Pound: ABC-ul lecturii/ Ghid spre Kulthură; traducerea, prefaţa, notele de Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2019

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here