Pericopa Evanghelică a Dumnicii a 5-a de la Sfintele Paști, a Femeii Samarinence, ca printr-o minune a deslușirii puterii credinței noastre, ne aduce instantaneu, pe fiecare dintre noi, la izvorul tămăduitor al vindecării sufletului întru Duhul Sfânt și întru adevărul revelat al credinței, ca o certitudine că toată filosofia noastră despre viață, indiferent de textul sau de contextul în care ea se prezintă, însetează mereu și soarbe cu nesaț duhovnicesc din Apa Vie pe care o vom afla numai pe baza învățăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
Spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau!”
Putem spune, într-o privire de sinteză, că această Pericopă Evanghelică a Dumincii a 5-a de la Înviere, de fapt, așează înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscându-L pe Domnul Iisus Hristos, prin înlăturarea unor bariere ale păcatului, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui. Se spune că Domnul Iisus Hristos, venind din Iudeea şi mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraş ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă aşteptare, iată că vine o femeie samarineancă să ia apă de la fântână, dar, ea tresare văzând fântâna străjuită de un iudeu pe Care nu Îl cunoștea, pe care Îl considera un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei şi samarineni erau neînţelegeri şi ură mare pe motive religioase şi politice. Așadar, după ce a scos apă, femeia a vrut să plece, dar împotriva tuturor uzanțelor tradiționale și a preceptelor Legii, spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia s-a arătat extrem de mirată de acest lucru, deoarece nu i se mai întâmplase aşa ceva, fiind încălcate anumite cutume, acele rânduieli care se impuneau prin tradițiile locului. Samarineanca Îl înfruntă pe necunoscutul, am putea spune, cu un fel de curaj pe care îl au femeile dezghețate la minte și cu un fel de experiență de viață: “Cum, tu care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia Samarineancă nu i-a dat apă, așa cum i se ceruse, pentru că aștepta un fel de explicaţie contextuală, dar ca o replică, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Pline de substanță și de profunde înțelesuri, desigur, cuvintele i se părură femeii fără înţeles, de aceea, cu un fel de emoție, dar plină de mirare, I-a spus cu un respect și cu o prețuire pline de relevanță: “Doamne, fântâna este adâncă şi nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Iisus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viaţa veşnică”.
“Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez sau să mai vin aici să scot apă!”
Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea multe lucruri din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viaţă, era ademenitoare și poate interesantă pentru ea, de aceea Îi zice: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”. Cu certitudine că învăţătura centrală a Sfintei Evanghelii din Duminica aceasta este faptul că Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte lumii acesteia și oamenilor săi, Harul mântuitor numit “apa cea vie”, la care am adăuga faptul că ni se descoperă trei adevăruri deosebite cu o semnificaţie profundă pentru viaţa noastră de zi cu zi: în primul rând, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos schimbă mentalităţi ostile în atitudini paşnice, El schimbă viaţa omului păcătos într-o viaţă duhovnicească nouă, iar în cele din urmă, cheamă la mântuire pe toţi oamenii, indiferent de religie şi de etnie, îi cheamă să creadă în El şi să dobândească viaţă veşnică. Convorbirea Domnului cu Femeia Samarineancă are un conţinut profund teologic de o mare amplitudine, care constituie în mare măsură cheia înţelegerii învăţăturii mântuitoare a lui Hristos Domnul. Într-un asemenea context pătrunde în istoria mântuirii noastre o persoană obișnuită, care, deşi va fi cunoscută de acum înainte cu denumirea de Femeia Samarineancă, ea nu va lipsi din evocarea permanentă pe care i-o face Sfânta Biserică, știut fiind că sunt puţine femei pomenite în Sfintele Evanghelii, numele unora rămânând chiar necunoscute, fiind cunoscute doar faptele lor. Dar, pentru importanţa prezenţei lor în opera de mântuire a lumii, credem că le-a fost acceptată pomenirea, chiar de Mântuitorul Iisus Hristos. Femeia Samarineancă era victima formalismului iudaic, cel care ucide fondul pentru formă, pe când Iisus este Însuşi Duhul şi Adevărul care trebuie să însufleţească şi să condiţioneze acţiunile noastre, mai ales că rugăciunea în duh şi adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameşului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”! Alcătuit din trup şi suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părţile la rugăciunea pe care i-o aduce Lui Dumnezeu, deoarece, “cu duhul şi cu adevărul” nu înseamnă a renunţa la formele cultului, la biserică şi la podoabele ei, ci la minciună, răutate şi făţărnicie, însă cu condiţia ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real şi de a fi mijloace, nu scopuri în sine, ca în filosofia kantiană!
Discuţia Mântuitorului cu femeia păcătoasă are în plan aspectul religios
De multe ori, avem nevoie ca forma să fie expresia fondului, pentru că ea trebuie să înfăţişeze fără greşeală şi fără acoperire fățarnică, lăuntrul nostru sufletesc. Viaţa în Duhul Sfânt este viaţa întemeiată pe adevăr, pentru că ea este necesară oriunde şi oricui. Aceasta este rugăciunea tămăduitoare a sufletului nostru, “în duh şi adevăr”, pentru că se dorește a fi rugăciunea celui care nu încearcă să se înşele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învăţat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelie, fiindcă samarinenii credeau ca numai pe muntele Garizim este Dumnezeu , pe când Mantuitorul vine să le arate că Dumnezeu este pretutindeni, vine să arate universalitatea mesajului său divin, care avea să se răspândească la toate popoarele, nu numai într-un singur loc. Unii, poate se întreabă, ce relevanță are portretul și imaginea acestei femei păcătoase în această Pericopă, dar să pornim de la premisa că Iisus Hristos a venit să cheme la convertire, nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Discuţia care se leagă între Mântuitor și femeia cea păcătoasă are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns că Iisus, care cunoaşte foarte bine inima şi trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de faţă, atinge numai cu o singură expresie, cea mai profundă şi cel mai mult încercată latură a vieţii: pofta trupească! Nu cea materială, care aparent linişteşte şi după care această femeie doreşte să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă, ci, este vorba despre dorinţa inimii. Ni se spune, de altfel, că pentru a-și potoli pofta trupească, femeia deja îşi schimbase de câteva ori obiectul iubirii ei, cei cinci bărbaţi (vezi Ioan 4, 18). Aşa se întâmplă şi în zilele noastre, de multe ori, omul schimbându-şi des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veşnic, unic şi imuabil. Din cele relatate reiese faptul că această dorinţă spre cele aşa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conţinutul lor ceva neobişnuit, care nu constituie o componentă normală a vieţii. În cele din urmă, i se spune: “cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Săracă, pierdută, veşnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării neostoite! Iisus ştia că femeia cu care vorbeşte era chinuită şi de alte dorinţe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecutul ei păcătos. Dar Mântuitorul o citește bine, pentru că mai vede în ea şi o altă dorinţă, aceea a Adevărului şi a Transcendentului. Dorinţa de a întâlni pe Cineva, care cunoaşte răspunsurile la întrebările vieţii, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice şi să îndrepteze tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu Binele, care este dat de Dumnezeu prin Harul Său.
În Evanghelie, Samarineanca I-a zis: “Doamne, văd că Tu eşti Prooroc”
Dacă analizăm cu mare atenție, dialogul dintre Domnul Hristos şi Femeia Samarineancă este o convorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul omului superficial, care este fără credinţă, dar dincolo de aparențe, convorbirea se dovedește plină de înțeles! Deslușim faptul că avem de-a face cu dialogul profund între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului. Nu vedem că tocmai pentru aceasta a avut Domnul convorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă discuție şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi, pentru că El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar! Desigur, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip. Dar El, dimpotrivă, a avut această convorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această problemă este pusă tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor. Omule creștin, cu oricare altul te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume! Dar, numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Stăpânul tău întru lege şi te identifici cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică. Din textul Evanghelic reținem că Samarineanca I-a zis: “Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”. Şi Iisus i-a zis: «Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este»! Mântuitorul Iisus Hristos precizează că adevărata credinţă va fi una spirituală şi universală, iar în acest sens, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai închina în templul din Ierusalim, nici samarinenii în templul din muntele lor Garizim, ci se vor închina lui Dumnezeu pretutindeni, acolo unde în sufletul oamenilor izvorăște credința cea adevărată!
Profesor, Vasile GOGONEA
