Primesc cu poștalionul de seară un răvaș telefonic de la un scriitor contemporan cu noi:
– Bătrâne, sunt Ștefan Mitroi, te sun să-ți spun că n-ar fi rău ca după miezul nopții, treaz fiind, să asculți radioul, că stau de vorbă pe calea undelor cu lumea și în povestea mea am un capitol în care desenez și un parcurs sentimental, cu opriri de câteva vorbe pe la casele unora dintre prietenii la care țin și merită să-i și văd cu o primă ocazie. Te-am trecut pe lista asta scurtă și te pomenesc după ce, ajuns în Moldova, trec munții în Ardeal și apoi iar trec munții și sper să intru pe cai mari în Oltenia voastră. Stăm împreună doar preț de câteva vorbe, că am cale lungă de făcut și dinspre ziuă vreau să fiu acasă la mine, în Teleorman, că știi că mă trage ața de-o vreme cum nu mi-aș fi închipuit la tinerețe…
N-apuc să zic nimic pentru că undele-mi sunt retezate scurt și realizez că scriitorul se grăbește, are de dat sfoară-n țară despre emisiunea pe care o va avea la postul național, neapărat interesantă, plină de miez, târziu după… miezul nopții. Mă pregătesc pentru întâlnirea de noapte cu povestea lui Ștefan Mitroi spusă la radio, altfel, un dialog spumos, aș zice, cu o doamnă pe care am cunoscut-o și eu într-o împrejurare… culturală și, sincer, o invidiez pentru lumina pe care-o iradiază vorbele emisiunilor sale săptămânale, imediat după miezul nopților noastre din ce în ce mai întunecoase.
La Bălănești, timpul mai are încă răbdare cu noi, d-aia mă și pregătesc pe îndelete, fără grabă, dau cu apă pe mine, pun la rece, iau în spinare o haină de oraș și mă așez ca lumea, aș zice chiar boierește, în fașa radioului. Dau și lumina mai mică la gândul să mi-l pot închipui pe Ștefan Mitroi vorbind ca un scriitor adevărat despre alți oameni, de undeva din inima Bucureștiului, din clădirea amiral, de unde dintotdeauna s-a dat ora exactă pentru toată lumea românească. Spre ziuă, aflasem deja atât de multe lucruri despre lumea scriitorului, încât ajunsesem să cred că-l invidiez de-adevăratelea. Era doar un vis… I-am mulțumit în gând și mi-am propus să-l aștept pe la noi. Câteva zile am lăsat poarta deschisă. Și, în sfârșit, a sunat telefonul…
– Bătrâne, sunt Ștefan Mitroi, te sun să-ți spun că trec pe la voi să ne vedem și să stăm și de vorbă. Nu vin cu mâna goală, aduc cu mine câteva din ,,poveștile cerului și din poveștile pământului“ pe care le-am împreunat într-o carte apărută tot la RAO, cu o copertă desenată și de data asta de pictorul Ștefan Câlția. Asta ți-o spun așa, ca să mori de necaz… Ele, poveștile, au văzut lumina, vreme de câțiva ani buni, în revista Patriarhiei, care le-a găzduit fericit și peste multe a mijlocit să se scuture cerul, spuzindu-le cu stele adevărate. Altfel, știu că ești sănătos, ,,și-ți doresc să ți se crape de viață, dimineți multe de acum înainte“…
Ca să facem față întâlnirii noastre cu Ștefan Mitroi, am luat și-am recitit, de pe raftul nostru cu ,,opere alese“, volumul ,,Dulce ca pelinul“, învelit tot într-un desen frumos de același Câlția, cu un motto din Noul Testament – ,,Puțin, și iarăși ne vom vedea“. Când mi l-a dăruit cu generozitatea-i recunoscută de mulți cititori, să fi fost tot vara și tot la Bălănești, ne-a dat și ,,un car plin cu pelin tras la deal de sufletul autorului“. Un suflet în stare ,,să se ridice la nivelul lui Zaharia Stancu și al lui Marin Preda“, după spusa plină de ușoară invidie a lui Fănuș Neagu, nemaivorbind că a luat pe merit și Premiul Academiei Române pentru Proză în anul 2010.
Om ca lumea, ca să ajungă la noi, Ștefan a plecat de-acasă, din satul lui teleormănean, cu noaptea-n cap, a tăiat țara-n două pe drumuri bătătorite și de alții, până-n prânzul-al mic a băut cafeaua cu scriitorul Dinu Săraru în pridvorul conacului de la Slătioara și, cum îi stă bine oricărui călător așteptat, pe la jumătatea zilei a intrat pe porțile noastre de lemn cu o mașină 4X4 de culoarea vișinei putrede.
Ne-am luat în brațe cu toată prietenia și-a început ,,Bâlciul de argint“. Ne-am acompaniat la vorbă, ca doi țărani ce suntem, cu nevestele noastre și cu ,,Goarna lui Tuturuz“ și-n viul unei veri năprasnice eram, de fapt, toți, niște ,,oameni de zăpadă“. Și ca-n povestea lui Ștefan, ,,existau două feluri de oameni de zăpadă și în satul meu: cei făcuți de părinți și cei făcuți de copii. Erau multe deosebiri între ei. Dacă primii erau copiii celor care-i făceau, ceilalți nu erau niciodată părinții copiilor care-i aduceau pe lume. Se poate întâmpla ca oamenii de zăpadă să fie făcuți câteodată din dragoste. Din zăpadă, niciodată, cu toate că te lua frigul când îi atingeai. Oamenii de zăpadă ai copiilor erau făcuți întotdeauna din zăpada și din dragoste. Doar ce te uitai la ei și ți se făcea cald, oricât de mare ar fi fost frigul de afară“…
Eram la masă, în pridvorul Muzeului Țărănesc cu Artă Contemporană, ascunși de soare după un smochin mirosind tot a miez de vară, mă uitam la scriitor ,,ca la un munte de gheață și mă treceau toate căldurile“. Poveștile noastre despre părinți erau adevărate, la fel ca și poveștile despre copiii noștri. Ele semănau ca două picături, ca două inimi, ca ,,înserările și răsăriturile de soare“ petrecute de fiecare dintre noi. Eram acasă, adică pretutindeni, eram împreună și ne era chiar bine. Mare lucru să te aduni la ,,jocuri de altădată“ cu un scriitor ca Ștefan Mitroi. Apoi, ne-am tras mai la umbră, în spațiul generos de la FilipArtGallery, ca să ne bem cafeaua… Scriitorul a citit cu interes semnăturile lucrărilor atârnate, la vedere, pe pereții albi ca laptele: Nicăpetre, George Apostu, Marcel Chirnoagă, Gheorghe Iliescu-Călinești, Angela Tomaselli, Dumitru Macovei, Ștefan Pelmuș, Gheorghe Dican, Vasile Brătulescu, Marius Turcitu, Aurel Petrescu, Maria Iosub, Florin Isuf, Paul Popescu, Valer Neag, Florin Hutium, Mihai Țopescu, Valentina Boștină, Mircea Nichita, Gabriele Cristu-Sgarbură, Mircia Dumitrescu, Vasile Kazar, Vasile Grigore, Vasile… Vasiescu. Să fi sărit pe careva? A pus ochii, ca orice om îndrăgostit, pe vreo doi Pelmuși, pe un desen de Dican și pe un Hutium…
– Bătrâne, caut cu privirea și constat că n-ai niciun Ștefan Câlția…
– Cum n-am? Țin pe raft, la vedere, toate cărțile tale învelite în desenele lui… Ce-i puțin lucru? Poate data viitoare… Niciodată ,,n-am avut atât de mult curaj ca în ziua aceasta, când e și vară, și toamnă, în același timp, cînd sunt și acasă, și departe, și vesel, și trist, și bătrân, și copil“.
O zi în care am primit vizita unui scriitor. Abia spre amiaza-mare, am coborât amândoi cu picioarele pe pământ. Scriitorul a vrut să dăm o fugă să-i arăt orașul lui Brâncuși, aflat prin apropiere, cum mă lăudasem eu. I-am arătat din fuga mașinii doar locuri frumoase, demne de un oraș cultural, așa cum, de-o vreme, spunem la toată lumea… Uite, asta-i Coloana lui Brâncuși, asta-i Cale Eroilor, asta-i Catedrala împrejmuită cu toți filozofii lumii ținându-se de mână, asta-i Masa Tăcerii și asta-i Poarta Sărutului, ăsta-i Eminescu al nostru, uite, peste drum e chiar Brâncuși, stelele aste așternute pe caldarâm sunt inimile unor oameni ca lumea care s-au născut aici, ăla-i marele Stadion, casa aia frumoasă adăpostește Muzeul Național al Sculptorului nepereche… Am reușit să-l fac invidios pe Ștefan, ne-am întors, scriitorul era amețit de-atâta frumusețe, ne-am luat cu toții la revedere și ne-am promis în gând că, în curând, ne vom revedea. I-am dăruit o umbră de măr desenată după conturul inimii mele, o carte – Recurs la Brâncuși – în care-am presat o poveste tristă întâmplată la Târgu-Jiu, mai demult, dar în chiar timpul vieții noastre, și ne-am făcut cu mâna.
Mașina scriitorului, un 4X4 de culoarea vișinei putrede, a demarat cu meșteșug și-am văzut-o dintr-o dată micșorându-se, urcând ca fulgerul pe Bârzoaia, și după doar câteva clipe mai ca lumea, mi l-am închipuit pe Ștefan, așternut cu viteză legală, pe spinarea drumului de poveste, urmărind poala munților noștri până-n câmpul Polovragilor, de unde se vede streașină Măgura Slătiorului. Și de la Slătioara până la Teleorman, drumu-i bun, calea-i bătută… A fost o zi de vară ,,dulce ca pelinul“, când bucuria noastră a luat-o razna de câteva ori și habar nu aveam că cititul din cărțile prietenilor ,,ne ține și de fericire“.
,,Mi-a fost și încă îmi este greu să cred că timpul nu poate fi atins cu mâna, că vine și pleacă mereu, fiind ceva ce trece întruna, dar fără să poată să fie văzut.
Poate că nici nu trece pe drum“…
Fug și deschid repede cartea lui ,,Poveștile cerului, poveștile pămîntului“ și de pe pagina de gardă, citesc cu emoție ce ne-a scris atât de frumos, cu litere mici cît bobul de grâu: ,,Lui Vasile Vasiescu și Doamnei Sale, care gorjenesc în preajma lui Brâncuși, scriind, în felul acesta, o minunată poveste, cu drag și bucurie aceste povești despre sufletul autorului, 2021, la Bălănești, într-o margine de vară“.
Mulțumesc Ștefan Mitroi !
Și povestea, negreșit, continuă. Lăsăm poarta deschisă…
Vasile VASIESCU
