„Zinc feudal” este titlul unui volum de poezii (Alex Gregora, editura PIM, 2017) care dă măsura intensității unei dorințe mereu concentrică, pusă pe tapet cu convingerea nestrămutată că viața nu e decât un univers domestic, populat cu niște personaje necontenit supuse unor evenimente comune în care, fiecare în parte, își dovedește, într-un fel sau altul, atașamentul cultural încercat între hotarele constrângătoare ale unui prezent înțeles de cele mai multe ori în răspăr. Poetul meditează cu o discreție mereu revizuită, cuvintele lui se sprijină unele pe altele încercându-se într-un limbaj aparent retoric, modul cum frazează dă un farmec anume textului și într-un final, fiecare poem pare desprins cu imaginație angajată din spectacolul lumii pe care-l mixăm fiecare, refugiați în solitudinea unei muzici exprimată neapărat în versuri, aflată într-o conexiune tandră cu mai toate reveriilor noastre interioare.
„Și cine va veni” mai târziu, cât de târziu, își va face un titlu de glorie din a descoperi limitele locului, ale acestui loc, cu speranța atașată abstract și impersonal unei provincii a literelor mereu încercată de singurătate, amărăciune și plictis: „Și cine va veni – să mă caute / nu mai departe de-o aruncătură de sabie / și o mie de tălpi de semințe / risipite în Atlantida. // și cine va veni – să mă caute / după un nume dăltuit pe o piatră / de deasupra / cu cămile și cu scris berber. // și cine va veni – să mă caute / între tururile de probă, într-un nour, / în chip de căldură zincului feudal, // și cine va veni – să mă caute / după ce va lua o formă asemenea / sfintelor vase / pline cu mărgelele de sevă ale colierului, // și cine va veni – să mă caute într-un veșmânt / dintr-o lentilă cu luna în ea.” // ( Lentila)
Era tânăr și pe negândite, într-un moment de bună inspirație, poetul a venit să-și caute norocul la Târgu-Jiu, și-a adus cu el numele de-acasă – Iancu Bură – și performanțele lui sportive oficial omologate, crezând că le va trezi invidia concetățenilor noștri și-i va determina să alerge și ei „contracronometru” ca să descopere lumea dimpreună cu el. N-a reușit „decât că” a păcălit-o frumos pe Georgiana, cu care s-a așezat la casa lor și care l-a făcut să se „rebranduiască”, adică să-și aducă aminte de spaimele tinereții și să se dăruiască definitiv poeziei într-un oraș plin de… poeți, care mai de care…, cu oameni curioși, dar mai mereu agitați, oraș în care a trebuit să-și ia o slujbă „sub acoperire”, încercând să-i înțeleagă și să se îngăduie cu ei pe stradă, în diverse „acțiuni de interes comun”, în paginile de ziar și în viața de zi cu zi. A rămas cu nostalgia locului copilăriei lui – „satul Știubei-Căciulatu din județul Dolj, înșirat de-a lungul pârâului Terpezița, pe valea ușor afectată de revărsarea apelor și pe o latură de deal, la nord, către Moșna, însă, către apus, plecând pădurea cea mare, până la Geblești și aproape de Seaca de Pădure”…
Poate și din acest motiv, poetul de astăzi devine din când în când, inexplicabil pentru cei din jur, ușor afectat la rându-i și urcă Dealul Târgului, cu speranța nemărturisită că mai poate salva ceva din amintirea copilăriei…, dar și că de acolo de sus, poate să vadă în toată splendoarea „Școala de la Târgu-Jiu”, apărată la două dintre intrările principale de poeții Gheorghe Grigurcu și Nicolae Dragoș, primul împărțind astăzi „bonuri de favoare” prea multora dintre cei pregătiți să dea buzna în grădina cu muze reciclate de-atâta „amar de poesie”, cel de-al doilea așteptând resemnat felicitările de sărbători de la cei pe care a mizat la un moment dat și care, mai cu talent, mai de rușine, au confirmat și dau greutate 
astăzi raftului nostru încărcat cu volumele lor de poezie. Și-n „Școala de la Târgu-Jiu”, cum spuneam, poeți fără număr, care mai de care, veselindu-se între ei la ocazii, neieșind neam dincolo de fruntariile locului, nu care cumva să uite a se mai întoarcă acasă… Între cei câțiva, poetul nostru este de cele mai multe ori „singur printre poeți”, retras între cărțile lui, la masa de lucru, de unde încearcă să cucerească lumea, închipuindu-și-o doar pentru el, în fel și chip și mereu altfel: „Uneori mă visez pe o corabie / din jumătate de lemn tânăr / și restul cenușă de cariu. // din loc în loc sunt înfipte pumnale / pe măsura palmelor mele / ce adună valurile, valurile. // atât de puțin și amar mai respir / și alunec temător pentru o apă / cât de lungă. // am zinc în sângele meu, am zinc / asemenea zidului lipit cu var / atât de puțin. // Doamne, Doamne, / s-a stârnit din nou toamna / ori nu mai există?” // (Zinc)
L-am cunoscut într-un mic birou ocupat de Nicolae Diaconu și încălzit doar de aburii poeziei, făceau amândoi vocalize după șpalturile întâiei cărți aduse la Editura Fundației Constantin Brâncuși de poetul cu nume nou – Alex Gregora –, întorceau din condei versurile încă proaspete, cu creion chimic făcându-le mici corecturi, înfășurându-le apoi cu grijă între copertele desenate artistic de Valer Neag și pe care au atârnat un titlu de Sărbătoare ieșit din tipar pentru anul de grație 1995 – „Alergătorul de riksas”. S-a ținut de cuvânt din prima, a scris și a publicat în continuare la aceeași „fabrică de cărți” până când, până când au dispărut în nemărginire, „cal și călăreț”, Nicolae Diaconu și editura Lui.
Au văzut lumina tiparului și s-au bucurat de o întâmpinare nesperată din partea cititorilor și a criticii de specialitate, alte și alte volume de versuri – „Sărbătoare cu viespi”, 1997‚ „Îngerul și chinoviarhul”, 1998, „Doktor de iarbă / Grația dunăreană a Îngerului”, 2002. Apoi, cu „arme și bagaje”, a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Oficial, îi merge bine… Între timp au mai apărut „Pasărea Dosoftei”, 2016, „Zinc feudal”, 2017, „Nevoitor”, 2019, toate la editura PIM din Iași, asta și pentru că la noi în urbe încă nu s-a inventat o 
instituție de profil care să știe să promoveze „Școala de la Târgu-Jiu” și să chiar reprezinte ceva în peisajul nostru cultural la care privim toți cu încredere nemărturisită, cu speranță și din… interes. A făcut publicistică de serviciu, umblând pe trenuri singur cu geanta plină cu „documente secrete” spre a le veghea personal ieșirea în lume de sub rotativele de la București, apoi, din scaunul secretarului de redacție de la revista „Meridian”, ne-a publicat și pe noi, amestecându-ne la „apelul de seară” printre scriitorii locului, care răspundeau necondiționat, chiar cu grație, la „ordinul pe unitate” al directorului Constantin Codiță. Și noi am încercat să ne revanșăm în câteva rânduri, oferindu-i „în exclusivitate” pagini pentru poezia lui în revistele noastre… „de provincie”. Ce timpuri!
Astăzi, fără menajamente, ne-aduce cu picioarele pe pământ, atentând cu delicatețe poetică la liniștea noastră, încercând să ne aibă în paza muzelor lui sub năframa unui curcubeu desenat în culori sumbre, dictate trist unor pictori de serviciu ai timpurilor pe care 
suntem nevoiți să le traversăm: „Moartea cea nouă se aseamănă / unui pahar de vin roșu / cu miasmă din petale de trandafir, / cu alte înfățișări pe fiecare moleculă / a unui nor de zinc. // moartea cea nouă e ca o manta de in albă // de care se atașează o aripă răsucită / asemenea unui trabuc havanez / pe coapsa de negresă. // Moartea cea nouă te mistuie încet / și nu pare liberă în mărginire, / ia chip de curcubeu de pe tălpile / umezite chiar de Dumnezeu.” // (Curcubeul)
Alex Gregora are cultul prieteniei, este poetul providențial care „adună valurile, valurile”, când „înserarea se strecoară” „între liniile paralele’ ale vieților noastre, „ivirea zorilor” fiind semnalul desenat „în talpa de var a Domnului” care ne spune că poezia e cea care ne „vindecă de toate relele”. Uneori „vine toamna” peste noi „ca o scriere alegorică”, „ca un orologiu speriat”, „ca un val dintr-o cupă”, „ca o profeție”, „ca o alegere”, cu un aer ușor rarefiat care punctează fericit clipele noastre de reverie, senine și unice, înfășurând într-un giulgiu vechi de când lumea, bruma de eternitate la care tânjim ca la un reazim pe care ni-l permitem doar dinspre artă. „Fiecare ivire a zorilor” ne dă speranța că „înserarea se strecoară doar ca să fie ajunsă din urmă” de întâmplările fericit consemnate în jurnalul de 
zi cu care mărșăluim pe întinderea mării, ascultând mereu aceeași orchestră de jazz, asociați aceluiași „ciorchine de chipuri” spre care se întinde lacom o mână necunoscută, ca o „cârjă papală”, urmărind de pe punte „cum pământul se preschimbă în zinc”. „Zinc feudal” – confirmarea faptului că e doar simbolul unei recunoașteri privegheată de ursitoarele „mereu înconjurate de semne ale trecerii” „ce se dizolvă liniștite în ceață’’. În „noaptea ca o iederă”, poetul – el însuși „o pasăre ce coboară în piața orașului” anunțând, ca de fiecare dată, chiar și anul acesta, că sărbătorile vin peste noi și că ele trebuie petrecute…Faceți-vă timp și aplecați-vă asupra cărților de poezie! Lumina vine de la „mănăstirea maicilor stele”.
Doamne-ajută, Leru-i ler!…
Vasile VASIESCU
