“Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului.” (din Fragment de autobiografie)
Am vizitat locuri cu memorie eternă care păstrează pământul binecuvântat al Moldovei, leagăn de vis și de cântec neasemuit, unde doinele unduiesc pe plaiurile mândrilor Carpați, am văzut Iașul, oraș al atâtor aminitiri și destine, și nu în ultimul rând, BOJDEUCA în care a trăit cel mai mare și mai iubit povestitor român aproape două decenii (1872 – 1889), găzduind aici și pe Mihai Eminescu, Bojdeuca aceasta modestă, cu acoperișul lăsat, bătut în dranița adusă de la Neamț, cu ferestrele cât palma, văruită proaspăt și gătită mereu pentru a-și primi oaspeții.
Loc de popas, meditație și visare, de întoarcere la propriul nostru început, la anii dintâi ai copilăriei, înmiresmat de florile și de iarbă, tufele și copacii umbroși, răcorit de izvorul peste ale cărui unde plâng duios pletele unei sălcii, după acel timp de demult, BOJDEUCA “Ion Creangă” stă mărturie eternă a spiritualității românesti, a statorniciei și înălțării noastre. Merg pe aleea de la poartă încet, emoționat, copleșit aproape de gândurile care mă înconjoară și parcă aud răsunând pașii marelui povestitor croindu-și drum cu toiagu-i nelipsit printer bălăriile din fața casei. Înaintez și drumul pare cât o poveste și mă pomenesc în fața acestei căsuțe de basm, sprijinind primitoarea prispă. Miracolul creației ce stăpânește locul mă cuprinde… Mângâind pereții și ferestrele cu privirea, obișnuindu-mă și împrietenindu-mă cu locul și casa, trec pragul și intru în lumea fermecată a poveștilor, două camera așezate la stânga și la dreapta, o tindă tainică duce undeva în spate, spre un cerdac.
Sunt în camera din dreapta, unde povestitorul își primea oaspeții. Aici apar dovezi ale trecerii prin lume, începând cu anii copilăriei de la Humulești, școlile prin care a umblat, sosirea la Iași, hirotonisire așa ca diacon, bisericile pe unde a slujit și a locuit, vremea când a devenit învățător, când s-a cunoscut și s-a împrietenit cu Mihai Eminescu, activitatea de editare a unor manuale foarte căutate de elevi și de învățători, intrarea în Societatea literară JUNIMEA, perioada când a scris și a publicat din opera sa în revista “Convorbiri literare” și ultimii ani ai vieții, toate acestea le descopăr și le privesc în vitrinele și pe panourile de expoziție.
Acolo am văzut: o Bucoavnă (Abecedar), ce a aparținut lui David Creangă din Pipirig, bunicul povestitorului, adresa Mitropoliei și a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice privind caterisirea din cler și destituirea din învățământ, alte adrese și referate când, grație venirii lui Titu Maiorescu, fostul său profesor la Școala de Învățători, la conducerea ministerului, și-a reluat activitatea în învățământ, la Școala de băieți din Păcurari, manuale școlare, scoase de Creangă și de ceilalți colegi institutori în original, revista “Convorbiri literare” în care a apărut prima poveste, “Soacra cu trei nurori”, din octombrie 1875, și exemplarul din 1881, 1 ianuarie, unde au apărut pentru prima dată “Aminitirile din copilărie”, actul de moarte și fotografii originale ale unor rude, prieteni și colaboratori, apoi fotografia, de foarte mare valoare, din anul 1877, a lui Ion Creangă, originală, cea mai răspândită și cunoscută din care se constată că “…era înalt, spătos, voinic, cu fața rotundă și bălana, ochii mari, albaștri, cu privirea limpede și isteață, fruntea boltită și inteligentă, barba blondă-deschisă-alburie, ca mătasea porumbului când dă în spic și cu un păr subțire, lung, pieptenat totdeauna cu îngrijire și dat pe spate”.
Părăsesc această încăpere înfiorat de știrea că aici stătea Creangă și-și modela frazele fără seamăn, și tot aici, în anul 1876 a fost găzduit și marele poet Mihai Eminescu.
În ușa celeilalte camere respirația mi se frânge văzând masa de lucru care era pregătită, cu foile așezate teanc, tocul se odihnește resemnat, ceasul s-a oprit la ora cea rea, lampa care lumina fruntea genialului povestitor abia mai pâlpaie, masa cu trei picioare și patul cu scoarțe frumos așezate, toate-s curate și bine rânduite de mâna grijulie a Tincai Vartic.
Mă așez câteva clipe lângă cuptor și amintirile mă năpădesc cu totul. Mă aflu în inima operei, sunt înconjurat de fantasmele tulburătoare ale acestui genial povestitor, parcă aud șoapte ale zânelor binefăcătoare cu cei buni și drepți, șuierături și urlete ale balaurilor și zmeilor.
Parcă îl văd pe Harap-Alb care merge în frunte pe calul aripat urmat de întregul alai de personaje fabuloase: Gerilă, Flămânzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă, cocoșul pintenat, Danilă Prepeleac, Stan Pățitul și Ivan Turbincă care sunt gata de alte năzdrăvănii.
Dorul nemărginit al povestitorului după anii frumoși ai copilăriei, după tot ceea ce îi fusese atât de drag și lăsase acolo, departe, dorul său a rămas neostoit, iar ceremonia scrierii acestor amintiri, petrecută aici lângă hornul care amintește de cel din Humulești îmi dă iluzia retrăirii adevărate a acelor vremuri când cred că această copilărie povestită de Creangă este copilăria fiecăruia dintre noi, este copilăria copilului universal.
Și așa stând, deodată, spre seară, zvon de copii pe la poartă, apoi șoapte tot mai aproape, până văd o ceată mare de urători, pregătiți cu buhaie, cu clopoței, cu tobe și cu harapnice întunecând ferestrele. După ce se așează, încep a ura, a trage buhaiele, a pocni și a suna din clopoței, de-ți umple inima. Pereții se înfioară, casa toată este ridicată în slavă de veselia lor.
Aceasta este doar o închipuire și gândurile mă întorc la seara de 31 decembrie 1889, când povestitorul s-a stins din viață în alaiul urătorilor așezați la ferestrele BOJDEUCII sale. Urările s-au întrerupt, cântecul și veselia copiilor s-au schimbat în plâns, BOJDEUCA îmbrăcând doliul, iar pe 2 ianuarie 1890, fiind prezenți câțiva prieteni, elevi, studenți și alți câțtiva cunoscuți a fost dus la cimitirul Eternitatea din Iași.
Purtându-mi pașii spre ieșire cred că Ion Creangă se va fi dus pe aproape pe undeva și că se va întoarce în curând la lucrurile lui, la gospodăria rămasă așa, la noi să se întoarcă și să ne primească, să ne lumineze cu farmecul și vraja sa.
Urmând cărarea înapoi o adâncă chemare mi s-a sădit în suflet. În varul proaspăt al pereților, în grinzile de lemn ondulate, în hornul izvorâtor al atâtor fantasme, în umbra din tindă, în acoperișul aplecat, în cerdacul și locul frumos îngrijit o adâncă și mistuitoare chemare spre această oază a minunii minunilor, BOJDEUCA “Ion Creangă” te înlănțuie, te îmbrățișează, câștigându-te din prima clipă și făcând din tine un veșnic admirator.
Imense buchete de flori ale recunoștinței pentru moștenirea spiritual pe care ne-a lăsat-o Ion Creangă, izvor viu, pururea întineritor, de înălțare a oamenilor spre piscurile adevărate ale spiritualității românești, la 180 de ani de la nașterea marelui povestitor.
Profesor Ion Priescu
