Nefericitele evenimente din Ucraina şi anexarea Crimeei de către Rusia au pus în gardă comunitatea internaţională, căutându-se soluţii urgente pentru detensionarea situaţiei geostrategice din această zonă.
Şi România este direct interesată de ceea ce se întâmplă în vecinătatea graniţelor sale, mai cu seamă că pe circuitul acestor conflicte se găseşte şi Republica Moldova. Desigur, scenarii sunt de tot felul, dar în primul rând este foarte important să se pătrundă în cunoaşterea adevărului şi să înţelegem bine miza ce stă la baza declanşării acestor conflicte în regiune şi din toată zona Mării Negre.
Un prim punct de sprijin şi chiar un pas uriaş pentru Republica Moldova avea să fie hotărârea summit-ului de la Vilnius şi ulterior de la Bruxelles cu privire la asocierea micii republici în vederea aderării la UE, dar şi libera circulaţie a cetăţenilor moldoveni în spaţiul comunitar. După cum, la consolidarea statalităţii Republicii Moldova şi a limbii române ca limbă oficială a contribuit hotărâtor Curtea Constituţională de la Chişinău care a decis că în Republica Moldova se vorbeşte româneşte şi nu moldoveneşte, iar limba română este limba oficială în republică, şi nu alta.
Totuşi, intervenţia brutală a Rusiei în Ucraina dă frisoane Europei, în special statelor limitrofe, iar în cazul Republicii Moldova lucrurile cu atât mai mult trebuie lămurite. Mai întâi, nu trebuie pierdut din vedere că cei peste 160 de ani de rusificare ţaristă şi comunistă au lăsat urme adânci, în special în structura demografică şi în mentalitatea populaţiei din ţinutul dintre Prut şi Nistru. A fost chiar mai grav decât încercările de deznaţionalizare a Românilor ardeleni în cei aproape 900 de ani de stăpânire maghiară şi austro-ungară. Dovadă că după atâta amar de vreme încă se simte puternic oponenţa unei bune părţi a populaţiei Republicii Moldova la limba română, cu precădere la rusofoni, dar şi la românii –neaoşi, manipulaţi şi spălaţi pe creier de stăpânirea ruso-sovietică. Or, acum, după anexarea Crimeei se trăieşte şi aici îngrijorarea la ce vor să mai facă ruşii în continuare.
Păi, după cum vorbesc analiştii geostrategici şi gurile rele, o intervenţie a Rusiei spre republica Moldova, pentru anexarea Transinistriei este posibilă, dar condiţionată de o perioadă de timp nedefinită. Numai că cel puţin pentru cei ce nu cunosc suficient istoria şi firul evenimentelor din regiune, se impun câteva explicaţii, anume pe fond – Transnistria nu a fost niciodată pământ românesc, iar o eventuală reunificare a Republicii Moldova cu România, nu va însemna automat şi o pretenţie de apartenenţă a fostei R.S.S. Transnistriene la ţara noastră. Sau, altfel spus, o alipire a ţinutului de dincolo de Nistru la Rusia nu afectează interesele de neam şi sânge ale României, întrucât încorporarea Transnistriei la Republica Moldova pe vremea lui Stalin a însemnat de fapt un troc. Adică, a fost cedată la schimb cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei – Kahul, Izmail, Bolgrad, dar şi Nordul Bucovinei, teritorii româneşti, dar luate şi încorporate Ucrainei.
Deci, Transnistria nu a făcut parte din România Mare după 1918, nici I. Antonescu n-a anexat-o, ci doar a administrat-o pe timp de război. Aşa că, România de astăzi – „moştenitoare” a României dinaintea Diktatelor din iunie şi august 1940, nu are vreun drept să revendice Transnistria, care se ştie bine că a fost o manevră a lui Stalin, aşa cum spuneam, pentru a sabota România Mare. A făcut-o prin constituirea aşa-zisei R.S.S. Moldo-Transnistriene (niciodată cuprinsă în graniţele României) iar că acest teritoriu aparţine acum Republicii Moldova, este cu totul altă poveste. Este adevărat, destul de complicată, în condiţiile în care Republica Moldova nu mai este fosta provincie Basarabia, ci un alt stat. Din care, Transnistria cu o populaţie în mare majoritate rusofonă, este râvnită de Rusia. Mai mult, Rusia, fiind moştenitoare URSS, cea care a dat Chişinăului Transnistria, îşi revendică acum teritoriul, ca un fel de balama geostrategică între Rusia şi NATO. Pentru că tot aşa a făcut din zona Kaliningradului, o altă enclavă (dintre Plolonia şi Lituania) şi mai nou, cu provincia Crimeea. Altfel spus, Kaliningradul, Crimeea, Transnistria şi alte teritorii vizate pot fi ţinte dar şi „turnuri” de supraveghere spre statele vecine Polonia, Ţările Baltice, Ucraina, Moldova şi România, dar prin şantaj şi presiune, UE sau NATO.
Aşadar, sunt încurcate rău căile Domnului reuşind a găsi în continuare pacea şi armonia în Europa şi nu numai, doar prin înţelepciunea conducătorilor, prin pragmatism, compromis şi echilibru. Dar, din păcate, se fac eforturi insuficiente fiind prea mari orgoliile şi interesele celor ce au puterea de a decide soarta omenirii. Iar, în ceea ce ne priveşte, România poate avea partea sa de contribuţie la statornicirea păcii şi liniştii în zona Mării Negre şi a altor teritorii statale, din imediata apropiere a graniţelor sale. Numai că o ţară ca România nu va reuşi să răzbată tot acest hăţiş de interese la scară regională şi planetară decât dacă îşi va apăra cu demnitate drepturile printr-o iscusită diplomaţie în relaţiile ei externe. Din nefericire, se vede treaba că poziţia internaţională a ţării noastre este torpilată de însuşi şeful statului – Traian Băsescu care, cârcotaş din născare, vorbeşte şi incită exact când ar trebui să tacă aruncând, bunăoară, gargara lui „unionistă” într-un moment atât de tensionat pentru Europa şi nu numai. Că a dovedit a fi un incult în ale diplomaţiei este un adevăr, din păcate dăunător pentru România, întrucât din pricina atotcuprinzătorului său egoism şi gheşeft electoral, nu face altceva decât să aducă mari prejudicii ţării şi poporului român. Mai înseamnă şi o paranoia dobândită dintr-o goană nestăvilită a acestuia după putere, cât cuprinde.
Căci a te băga singur în seamă prin elucubraţiile debitate precum că Marea Neagră e lac rusesc, când aceasta este înconjurată de ţări NATO, că Rusia vrea să refacă URSS sau că Putin năzuieşte cu jind la teritoriile de la gurile Dunării, sunt declaraţii inadmisibile, fără acoperire pentru un şef de stat. În plus, este singurul şef de stat din UE şi NATO ce debitează şi o altă enormitate, într-un joc de-a alba- neagra, vorbind de o posibilă izbucnire a celui de-al treilea război mondial. Or asta ar însemna în actualele condiţii, cu armament şi tehnologie extrem de sofisticate într-un război mondial, un adevărat dezastru pentru omenire, ceea ce nimeni pe lumea asta nu-şi doreşte. Iar, în cazul preşedintelui României o astfel de poziţie aventuristă şi iresponsabilă venită până la urmă dintr-un egoism teribilist şi populist, în speranţa că-i mai poate prosti pe români, aducându-i la vot pentru PMP, nu face altceva decât să pună într-o dificultate şi mai mare poziţia ţării noastre în chestiuni de politică externă, în special pe termen mediu şi lung . Şi atunci e bine, Domnule Traian Băsescu, căci parcă noi v-am ales preşedintele României, pentru a milita să-i apăraţi interesele şi nu a nesocoti, ori încălcându-i drepturile legitime, fiind ţară şi neam din străvechi vremuri, pe aceste meleaguri, dar prea de multe ori bântuită de blesteme şi restriştii, atât dinăuntru cât şi din afară.
Vasile Irod
