Politica e ca zahărul, ca mierea ori cum sarea. Un diabetic nu le poate consuma: deci el trebuie să fie antipolitic. Un doctor în politologie m-a încredinţat că politica e categoric superioară civicii, deşi poate Caesar s-ar împotrivi… dialectic. Ideologia însă – care din nefericire e partea de la suprafaţă care se vede – compromite mai tot timpul nucleul teoretic fie el coborâtor din Aristotel ori descendent din Platon, cel dintâi materialist/ cel de-al doilea idealist.
Renascentiştii, iluminiştii, romanticii, suprarealiştii or fi-ncercat ei să renoveze arhetipurile antice, să le chiar reinventeze în profunzime; vai, misiunea le-a reuşit doar maxim pe jumătate, întrucât perioadele de pace au sucombat sub puroiul corupţiei endemice, iar războaiele economice au culminat cu războaiele mondiale. Prin urmare soluţia războiului, uneori fratricid precum cel dintre ruşi şi ucrainieni recte Putin şi Zelenski, e şi în prezent aplicată, iar asemenea „aplicaţii” sunt genocidice.
Conflictele între naţiuni, grupuri de naţiuni, continente, rase, religii au generat tot timpul cumplite contradicţii de regulă cu deznodământ monstruos.
Arhetipala „sare” nu-şi mai poate sări formula chimică şi transchimică. „Fizica reţelelor” socioetice şi bioestetice îşi propune să identifice ieşirea din impas. Filosofia şi metafizica par şi ele depăşite de situaţie căci „dictatorii”, „autocraţii”, totalitarismul şi fundamentalismul frizează absurdul.
Consecinţele sunt teribile: trăim o epocă a fricii, resimţim angoasele cele mai obsedante, acuzăm deziluzii şi eşecuri oripilante (de la asasinate precum cel din Iran la oribile omucideri cu primitiva bâtă de lemn).
Tradiţionala zestre a „înţelepciunilor” fie ele orientale fie, dimpotrivă, occidentale – cele două „alternative” având o dezvoltare diferită dar – slavă Raţiunii – încă având în conservare un sâmbure comun: (trans)umanismul planetar (în Europa, în Asia, în Africa ş.a.m.d.) trebuie salvgardată.
Dar – şi aspectul e o gravă/ irefutabilă certitudine – necesitatea poieinpolitică de-a ne manifesta drepturile şi libertăţile democratice e rama şi rhéma [1] menite a ne angaja complexul egologic, ce ne defineşte interior şi exterior forţa intelectuală şi sentimentală, în într-atât de „inevitabilele revoluţii” (al căror caracter macabru ori fatalmente antiutopic poate fi dosul oglinzii entuziaste, festive, demagogice (inevitabil fictive, mincinoase cu intenţia de-a manipula puterea mulţimilor de care se ocupă Canetti[2]), chipurile egalitaristo-populistă).
Din colţul meu de cochilie-chilie monahală de comentator posesor de idiom politic, propriu transdisciplinar (şi transmodernist prin excelenţă, care respinge „băltirea” postmodernistă – n.m.,I.P.B.), pledez, pe deplin conştient, pentru politica de centru cu cele două emisfere ale sale: liberalismul şi socialdemocraţia, reunite într-o lume terţă, reală, dar cu deschidere spre civitas imaginalis[3].
I.P.B.
Bibliografie
1. André Scrima: Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană; prefaţă de Andrei Pleşu; volum îngrijit de Anca Manolescu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p.170; rhéma este cuvântul proferat cu autoritate al Părintelui Spiritual
2. Elias Canetti: Masele şi Puterea; traducerea de Amelia Pavel; ediţie îngrijită de Gina Argintescu-Amza; Editura Nemira, Bucureşti, 2000; preluând puterea, masele se descarcă furioase, distrug, persecută, încarcerează, schingiuie, ucid finalmente. Odată intrate în arenă, ele îşi defulează frica şi ura simultan; mai departe sperând că v-am trezit curiozitatea citiţi „Masele şi Puterea” şi luaţi aminte, politicieni ai zilei!
3. Sorin Antohi: Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română; Editura Polirom, Iaşi, 1999
