Deşi a fost elaborată în ultimii ani de vieţuire lucidă ai lui Eminescu, teoria păturilor superpuse a traversat aproape un secol şi jumătate, ştiinţa sociologică românească, rămânând la fel de implacabilă.
Dacă în momentul emiterii acestei teorii, poporul nostru risca să fie condus de elemente declasate, dezrădăcinate din vatra lor, cu tendinţe de jefuire a ţării, fără principii, cu consecinţe de degradare biologică a locuitorilor, prin declin economic şi dezintegrare cultural – spirituală, prin guvernare incapabilă de a aduce modernizarea societăţii, s-a ajuns doar la o transformare de faţadă a compoziţiei sufleteşti, creându-se astfel cadrul demagogic al renaşterii păturilor superpuse, mai mult prin recrutare endogenă, cu tendinţele acaparatoare…
Devenite parazitare, clasele sociale dominante au fost dintotdeauna incapabile pentru administrarea raţională a ţării, care să asigure producţia economică şi creaţiile culturale, formele instituţionale şi cadrele socio – economice care să uşureze munca locuitorilor şi să descurajeze totodată specula, CORUPŢIA, politicianismul oportunist, jaful generalizat etc.
Claselor superpuse, Eminescu le atribuie fericit metafora hotelului, adică viaţa de vacanţă a celor rupţi de lumea înconjurătoare şi a problemelor ei reale („hotelul patrioţilor de meserie”), care se pliază atât de bine la starea actuală a concediilor petrecute în străinătate (cu marea în locul „Alpilor cu frunţile de gheaţă”) de către „superpuşi”, în acelaşi timp în care îşi votează venituri SUPRAPUSE („speciale” sau „nesimţite”?!).
Nu le „erau de ajuns” vizitele pentru „schimburi de experienţă”, pe banii contribuabililor?!…
Muncitorimea şi ţărănimea, pseudobaza ideologiei comuniste, constituiau la vremea lui Eminescu clasele purtătoare ale fondului etnic, în timp ce păturile superpuse constau în introducerea de către elite a artificiului, a tipului de organizare socială fără legătură cu necesităţile societăţii, care scumpesc cheltuielile neproductive, pentru întreţinerea clasei „ambiţioşilor de rând”, care obţin venituri doar din „funcţii”.
Pentru Eminescu, clasele superpuse sunt clase sociale negative, care promovează demeritul şi dezechilibrul între trebuinţe şi aptitudini, între consum şi producţie, între politic şi economic, între aparatul central şi local supradimensionat şi capacitatea productivă limitată a ţării, între excesul de forme (instituţii, organizaţii legi etc.) şi deficitul de muncă pozitivă, între echitate şi realitate, între partidele politice şi corelativul economic.
Pornind de la teoria maioresciană a formelor fără fond, Eminescu condamnă împrumuturile şi adaptările după modele externe, pe care le consideră artificiale, nepotrivite societăţii noastre şi cere totodată dreptul de afirmarea neîngrădită a fondului naţional.
Contradicţia actuală dintre democraţie şi economia de piaţă a fost intuită profetic de Eminescu: „Nu poate un popor să stea economiceşte jos şi politic sus, pentru că civilizaţia economică este muma celei politice!”
Predicţia eminesciană se conformă astăzi când sistemul politic românesc nu este în stare să obţină rezultate în plan economic din cauza aparatului birocratic hiperstratificat din pături superpuse, unele cu tumori neoplazice, susţinut financiar de industrie şi agricultură rămase doar amintiri…
Eminescu se ridică deasupra timpului său prognozând situaţia economică, socială, politică şi culturală de astăzi, când „munca intelectuală nu corespunde muncii productive a claselor de jos”.
Nici logocraţia politico – propagandistică de astăzi nu scapă de condeiul marelui jurnalist de la „Timpul” anului 1883, „o numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea la nimic altceva decât la reproducerea de vorbe… propria muncă intelectuală se reduce la NIMIC!” Rămânând „în pronunţare”, se pare că Marele Eminescu nu ar acorda „magistraţilor”, demnitarilor, parlamentarilor, armatei, poliţiei, securităţii etc. de 20 de ori nivelul simplului muncitor, venituri suprapuse, ei nedepăşind condiţia de pături superpuse din vremea sa.
Prin opera sa sociologică şi jurnalistică, Eminescu se mută din sferele poeziei hieratice în tumultul vieţii, schimbându-şi radical instrumentele comunicării.
Prof. Virgil Cercelaru
