Nu puțini sunt oamenii care se simt neglijați într-o relație, iubiți ocazional și cu limită, sau care nu găsesc cale de comunicare cu partenerul de viață. A cui e vina în această situație?
Una din cele mai plauzibile explicații ar putea fi faptul că, fără să ne dăm seama, inconștient, am putea fi într-o relație cu o persoană egoistă. Motivul pentru care nu conștientizăm acest lucru este faptul că iubim orbește. Ochii nu văd adevăratele însușiri ale celor de lângă noi, sunt încărcate de subiectivitate și obișnuim să atribuim celor pe care îi iubim calități pe care nu mereu le și au. Acesta poate fi și motivul pentru care nu vedem principala problemă și anume egoismul nesănătos și exagerat al celeilalte persoane.
Iubirea nu înseamnă a ridica persoana de lângă noi pe un piedestal și mai ales a-i atribui însușiri pe care doar râvnim sau visăm să le aibă.
Le poate avea sau nu. Persoana cu care alegem să ne împărțim mai mult sau mai puțin timp din viață este unică, poate fi chiar departe de ceea ce ne-am dorit vreodată, și cu toate acestea iubirea cere a fi necondiționată. Calitățile și însușirile, tind să cred, că se plasează chiar pe o treaptă mai jos spre deosebire de aprecierea și respectul pe care trebuie să îl primim și să îl oferim la rândul nostru.
Iubirea nu e limitată, nu poate fi mimată; iubirea este esențialul și dacă aceasta lipsește din viața unui om, acel om este gol și egoist. Iubirea de sine este una, dar iubirea ‘’abuzivă’’ de sine și peste limita normalului este alta. Asta înseamnă egoism. Pentru cei egoiști nu contează cum se simt cei din jur, sau confortul psihic al celor ce-l înconjoară.
Sacrificiul nu există în viața egoiștilor. Înțelegerea acestor termeni, de sacrificiu, de înțelegere, de pierdere este oprită de bariera egoismului. Discuțiile purtate cu acești oameni sunt foarte delicate, de cele mai multe ori chiar imposibile pentru că sinele simte a fi invadat, generând diverse moduri de manifestare.
Este dificil de întreținut o relație normală din multe puncte de vedere, sănătoasă si echilibrată. De aceea, de cele mai multe ori, sfârșesc într-o viață invadată de singurătate, sau cu persoane ce împart aceeași formă de egoism.
Cei mai mulți oameni chiar dacă sunt credincioși, nu-și dau seama că o credință vie îi obligă să tindă spre desăvârșire, să fie înzestrați cu pace și răbdare. Se mulțumesc cu o viață și o existență mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate.
Gândul lor nu se îndreaptă nicidecum către o schimbare care să se producă în ei, chiar cu ajutorul lor.
Dumnezeu ne ajută întru toate, ne iartă greșelile, cu condiția să ne spovedim şi să nu le mai repetăm, făcându-ne ca noi în drumul spre noua noastră viață plină de voință.
În ciuda elogiatei iubiri, omul egoist nu va iubi aproapele mai mult ca pe sine însuși. Egoismul este greu de îndepărtat din esența unui om, dar nu și imposibil.
Preot Ion Tomescu
