Despre promisiunile sau sprijinul omului în cârja vremurilor

561

Oameni buni,
Deși nu este o „metodă” în sensul lui Hans-Georg Gadamer, formulată în celebra lucrare „Adevăr și metodă”, de cele mai multe ori, pentru a ne înțelege prezentul, clipa, dar mai ales pentru a ne înțelege pe noi, cei plasați în ea, nu facem hermeneutică, ci apelăm la trecut și, de ce nu, în anume situații, la științele spiritului, considerate, în această situație, ca unitate a experienței noastre moderne, unitate plasată în suflet, precum era plasat timpul Sfântului Augustin, că doar acolo își găsesc locul și faptele trecute, și cele prezente, și cele viitoare.
Pe de altă parte, după cum o să vedeți mai jos, nu despre prezent va fi substanța discuțiilor noastre, însă informațiile plasate în contextul oferit de puterea actuală, în anul de grație, 2018, ne fac să nu trecem nepăsători pe lângă ele. Lăsăm la o parte mult comentata Decizie a Curții Constituționale, dată la sfârșitul lunii aprilie, a acestui an, decizie în urma căreia, după unii, Președintele Republicii ar deveni un fel de marionetă la mâna ministrului Justiției. Lăsăm și comentariile și analizele care mai de care. Parcă nu e treaba noastră și unde nu e, nu are rost să ne băgăm, deși pe undeva este vorba de onoare, de demnitate, nu a Președintelui sau a ministrului Justiției, ci a poporului român. Ei, ca oameni, nu au decât să se sfâșie dacă doar asta pot! În popasul nostru asupra prezentului, ne permitem să zăbovim doar asupra unei noi Hotărâri de Guvern, la prima vedere, parte din marea grijă a celor ce ne conduc, față de noi, pârliții momentului. Când mi-aduc aminte de grija partidului de mai demult sau a celor de curând, mi se face părul măciucă. Pentru cei ce nu au urmărit evenimentele, amintim lapidar faptul că în viitorul apropiat (deocamdată nu s-a precizat nici de când și nici până când), cetățenii poporului român, de la o anumită vârstă se pot împrumuta, cu garanția statului, de la bănci. Prin urmare, muritorii de rând pot lua sume importante de bani, de la cămătarii moderni, pentru studii, pentru pus dinți, pentru operații estetice etc. Că doar, nu-i așa, și cel sărac poate fi la fel ca și cel bogat, la fel ca și cel ce aruncă banii pe geam când își injectează, ba în buze, ba în fălci, ba în buci, acid hialuronic, și cel sărac poate avea acces la sacul cu diplome ce atestă parcurgerea unor fabuloase studii superioare de lungă durată, finalizate, firește, cu două, trei postuniversitare și tot atâtea doctorate. La ce pot fi folosite, e o altă chestiune, chiar arzătoare la ordinea zilei. …Și cel sărac poate să-și pună dinții, evident, nu din porțelan sau alte materiale ce ar costa cam cât jumătate din valoarea unui apartament de bloc sau o casă mai modestă de la periferia unui oraș, ci din diverse, eventual dintr-un plastic mai dur, sub forma unei proteze, care să-i schimbe amărâtului înfățișarea și să-i șteargă cenușiul de pe față, că doar peste doi ani sunt iarăși alegerile. Locale, generale!… Și nu se cade să te duci la vot cu aceeași moacă creionată pe vremea tătucului Stalin, a lui Dej, Ceaușescu, și cu aceeași și după `89 încoace. În astfel de situații, mintea mea, obișnuită cu a împărți firul în patru, mă duce cu gândul la multe, însă, deocamdată, mă abțin, dar vă amintesc iarăși, cuvintele Ecleziatului: „Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună, ochiul nu se satură din câte vede și urechea nu se umple din câte aude. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare”. Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 604, cap. 1, versetele 7, 8 și 9).
Of, știu că v-ați săturat de pesimismul meu! Ce nu aș da să fiu altfel, să pot falsifica trăirile oamenilor, a românilor în special, și să scriu povești cu happy-end, ca în literatura de peste Ocean, dar, privind, așa cum am spus, în trecutul nostru istoric și în structura spiritului său, nu pot să nu vă amintesc faptul că expresia „și voi puteți fi ca ei!” s-a mai vehiculat pe vremea distinsului colonel Alexandru Ioan Cuza, devenit primul domnitor al Principatelor Unite Române. Ca o paranteză, fără alte conotații, voi reaminti doar faptul că după realizarea unirii între Moldova și Țara Românească, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești, reforma agrară, reforma justiției, reforma învățământului, înființând prima universitate din Principate, la Iași etc., reforme care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Ca mai tot timpul în istoria omenirii, și mai ales a noastră, la nivelul puterii și mai ales a obscurilor ce au manevrat-o și o fac și astăzi, au existat nemulțumiți, au existat și din cei ce s-au opus reformelor, într-un cuvânt, au existat din cei ce au opus rezistență. La timpul respectiv, opozanții s-au coagulat la nivelul boierimii, a marii burghezii și a Bisericii. Din acest motiv și multe altele, în 1863, Cuza formează un guvern cu Mihail Kogălniceanu, la 2 mai, 1964, printr-o lovitură de stat, dizolvă Adunarea Legiuitoare, apoi supune aprobării poporului, prin plebicist, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează la 14 august, 1864, legea rurală concepută de Kogălniceanu. E, în această lege, printre altele, era interzisă vânzarea-cumpărarea pământului de către străini. Printre cei vizați erau și evreii, chiar dacă ei se arătaseră voitori în a pune umărul la dezvoltarea țărilor române, prin înființarea primelor bănci în mediul rural. Nu intrăm în amănunte, ci punctăm doar două chestiuni ce merită reținute. Puși într-o situație nu prea plăcută, inventivi și practici din fire, evreii au devenit, într-o scurtă vreme, arendașii terenurilor agricole ce nu putuseră, deocamdată, să le cumpere, iar băncile comerciale înființate de către ei, le-au fost de mare folos. Sub sloganul amintit mai sus, „și voi puteți fi boieri, cumpărând teren agricol”, au ademenit țăranii români, cu drept de a cumpăra pământ, țărani ce aveau deja câte o „curea”, câte o mică „moșie” de două, trei hectare. Din dorința de a se emancipa, țăranii s-au împrumutat la băncile evreiești, apoi, neputând plăti împrumutul bancherilor, au pierdut tot, adică au pierdut pământul pe care îl aveau în proprietate, au devenit și slugi (rentabile), în locul țiganilor eliberați de pe micile și marile moșii arendate, așa cum am spus, de evrei.
Ce se va întâmpla, poimâine, cu cei ce se vor împrumuta mâine, de la bănci, fie și cu garanția statului român, rămâne de văzut! Mie mi se pare o mare cacealma, un alt fel de a face pe omul cât de cât liber, slugă, însă oricare va fi situația, dincolo chiar și de pozitivismul dezlănțuit al unora, se vede de la o poștă, un alt tip de manipulare, se vede o altă metodă de a mitui poporul și de a obține, conform cifrelor oferite de guvernanți, încă cel puțin 800 000 de voturi, la viitoarele alegeri, sub pretextul „ți-am dat, îmi dai!”. Să zicem că mi-aș permite și rezerve, pot și eu greși, chiar dacă știu că statul, oricare ar fi el pe fața pământului, își poartă întâi și întâi sieși de grijă, lăsându-i, oricând, cu curul în baltă pe cei mulți. Și mai știu, tot de la fiul regelui David că, ”Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta și ceea ce lipsește nu se poate număra” apoi mai știu că „totul e deșertăciune și vânare de vânt..” (Ibidem, versetul 14 și 15). Deșertăciune și vânare de vânt au fost și promisiunile de pe vremea comunismului, promisiuni și vânare de vânt este și tot ce ni se flutură sub nas în ziua de astăzi. Dai cu o mână, iei cu două… Dar asta e o altă poveste! Rețineți doar că, în condițiile actuale, în care statul nu face investiții nici în învățământ, nici în sănătate, nu face în mai nimic pentru devenirea și dezvoltarea personală a omului în societate, „emanciparea” celor săraci prin a se împrumuta ei, cetățeni români, de la băncile străinilor (sau ale noastre, că tot un drac e!), în condițiile propuse de onor Guvernul României, la început de vară, în anul 2018, îi poate costa al dracului de mult, câtă vreme sunt deja la mâna instituțiilor statului. Va costa, zic, probabil tot cam cât costă și fandoseala, și prostia manifestă de pe fața acestor locuri.
Pentru că nu este exclus să ne trezim cu un oarecare țâști-bâști, sulicman flocosul, susținut politic, care să ne interzică, în târg, orice punct de vedere, altul decât cel oferit de propagandă, sau altul decât îl duce pe el terte-capul, cu această temă ne oprim aici, chiar dacă dreptul de a gândi și a ne exprima liber este garantat de Constituție. Dar mai contează legile?! Democrația este singurul regim politic în care orice idiot e pe același picior cu geniul și face ce vrea, este singurul sistem social ce nu are criterii de selecție și de axiologizare a valorilor. V-am mai spus: „prostul, la general, în regimul democratic, în special, nu cunoaște om mai deștept decât el!” Iar când prostul mai este pus și pe căpătuială, orbește al dracului de rău, mai ceva decât gloaba de la căruță, căreia i s-au pus ochelari de cal! Gloaba, oricum, tot gloabă rămâne! De surzit, ce să mai zic?! Trageți și voi concluziile! Prin urmare, vă las să reflectați și, în cunoștință de cauză, să decideți ce puteți face cu promisiunile amintite mai sus, să vă hotărâți dacă vă împrumutați, dacă vă puneți silicoane, dacă vă plătiți sacul cu diplome etc. Țineți, totuși, minte că doar oamenii de înaltă ținută morală, oamenii de onoare, promit și fac, doar pentru aceștia vorbele spuse devin fapte. Pentru ceilalți, totul e imagine de trei parale și gargară cât cuprinde, totul e flatulență la bulevard, ce, la înghesuială, pute asemenea a celor ce ți se alătură, dar, din cauza bruiajului, nu se aude. Cu cine te asemeni, te aduni! – zicea pe vremuri și o babă de pe la mine de prin comună, și uite că a avut dreptate.
Mă rog, să revenim la una din problemele lăsate în suspans, la una din întâlnirile noastre trecute. Atunci afirmam, cu reținerile de rigoare, că, „din câte s-ar părea, în toate vremurile, omul a avut nevoie de sprijin, de un reazem, fie el și necunoscut.” Să începem cu ce înseamnă decădere a omului și a ordinei sociale! În aceste condiții, nu cred că este cazul să vă amintesc cum cumpărau domnitorii noștri tronul de la sultan, cu căruțe înșiruite, pline cu aur. Tot în aceste condiții, dar mai subtil, același scaun domnesc se cumpără și în vremurile mai recente, când sultanul s-a multiplicat și așezat cruciș peste mai multe zări.
La o altă scară, nu cred că este cazul să amintim de sistemul pcr (pile, relații, cunoștințe) ridicat la mare rang, pe vremea totalitarismului, instalat în tot centrul și estul Europei, după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu mai amintim, câtă vreme îl vedem și acum. Te poți angaja, să zicem, chiar și femeie de serviciu într-un spital al statului, fără să dai „cui trebuie„ dreptul? E, acel „cui trebuie” vrând, nevrând, devine sprijinul unui ins ce dă, fie că nu are încotro, fie că nu are pe ce se bizui, adică, mai pe românește, nici nu ar prea vrea să muncească și nici nu se pricepe la mai nimic. Dintr-ăștia cu datul sunt cam 2/3 din forța de muncă angajată la stat, restul de până la 100% sunt din cei ce duc greul, câtă vreme și instituțiile orânduirii trebuie să mai facă, măcar din când în când, câte ceva. Mai ales cele de la nivel înalt, de tip guvernamental, chiar dacă, de cele mai multe ori, încurcă totul. E și a încurca o știință, nu se face oricum și de oricine!
Nici la privat treburile nu ar sta pe roze, sau total diferit. Ca să ocupi un post în care doar să mimezi munca și să mai și primești bani, trebuie să intervină măcar un specialist în aranjat și trucat licitații, altfel stai cu ochii la gard și te snopești muncind până ce te găsesc toți dracii pe mai nimic! După cum vedeți și pe acest palier e nevoie de un oarecare sprijin, de un fel de cârjă nevăzută, în care să te sprijini mai ales atunci când te împiedici și cazi, gata să-ți frângi gâtul.
Problema trece dincolo de obișnuit, atunci când luăm în calcul sprijinul pe care ni-l punem cu toții în Dumnezeu, privind în transcendent. În Dumnezeul creștinilor, în Alah, în Buda etc. Sau în Marele Echilibru, cum ar zice un prieten ce se crede ateu. Despre această mare frământare a omenirii, vom vorbi data viitoare, chiar dacă nu a fost gânditor de pe fața pământului care să nu o abordeze înaintea noastră. Până atunci, fiți cu ochii în patru pe tot ce vă înconjoară, ascultați și la ce zic alții, dar nu vă ieșiți din minți!
Nicolae Bălașa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here