Cum vă spuneam și în situații asemenea, în ideea de a cădea cumva la pace cu ea, cu moartea, un fel de obsesie nevăzută, întruchipată în fel și chip, am tot căutat nod în papură omului, fie doar și pentru faptul că el este acel EU-TU cu diferență specifică, la vedere. Din când în când, nod în papură și ei, adică morții, însă așa cât să nu deranjăm cumva mai mult decât o facem. Și asta pentru că nevăzutul strunește și stăpânește prin neprevăzut. Nu aș trece așa de ușor peste această ultimă frază. La prima vedere poate fi considerată drept un joc de limbaj ce ar vrea și nu prea să lase la lumina zilei, în splendoarea sa, Cuvântul- zidire, zis și facere întru` viață și moarte. Mai simplu spus, moartea, parte a veșnicului nou început. Mori, treci într-o altă dimensiune, pentru a „reîncolți”. Or, în condițiile în care, când tu guști din moarte, când ea se înfruptă din tine, (avantaj ea), iar vreșnica renaștere nu e nici ea tocmai la vedere, apare îndoiala ce te face, oarecum, sceptic. Iar din scepticism, pe de o parte, certitudinea existențială, în sensul lui Descartes, pe de alta, pasul înapoi sau poticnirea în fața neprevăzutului. Sinceri cu noi, chiar și disperații în ale suferinței se tem de necunoscutul manifest, ca întâmplare. Ce ar fi însă, dacă toți oamenii ar muri la fel, la același număr de ani, zile, secunde etc., iar despre moarte, ca și în zilele noastre, s-ar bâjbâi asemenea? Din punctul meu de vedere, abia atunci am asista la un sfârșit într-o îngrozitoare disperare a omenirii. Adăugați la acest joc imaginar epresia: „s-a întâmplat să moară” și încercați să mai fiți! Cum însă moartea mea nu înseamnă sfărșitul vieții pe pământ, nădejdea, speranța, dar și amăgirea își fac și ele cuibușor, probabil, tot în subconștientul uman, iar de aici, aceleași frământări. Nefirescul s-ar întâmpla abia atunci când niște demenți ar hotărî ei, pentru noi, că trebuie să murim în anul „X”, spre seară, în zori de zi sau la ora „Y”. Prin urmare, la cele enumerate drept cauze ale ieșirii omului din lume, adăugăm: anarhia umană și cea socială, în special, lipsa bunului simț, vulgarizarea excesivă a politicului, hoția, tâlhăria socială, lipsa de cultură, educație și informație etc. La toate cele, astăzi trebuie adăugată manipularea fără de precedent a omului prins stingher, ca o muscă, între orizonturi precare. Dar pentru că tot am amintit de manipulare, trebuie măcar să amintesc faptul că statisticile nu duc, neapărat, la concluzii ce pot sta, oricând, în picioare. O simplă medie aritmetică, fie ea şi ponderată, nu ne luminează nici pe departe, în domenii de graniţă, cum ar fi cel al ştiinţelor comunicării, al adevărului, al problemei înţelegerii, al limbajului etc. Că statistica e necesară, nimeni nu contestă, dar de la a fi necesară şi până la a crede că staticianul sau sociologul, interpret al unor date, de obicei, dintr-un anume interes, este un fel de inginer, şi sociologia, ingineria socialului, cale lungă, ba chiar un hău, dacă nu o cădere în desuet, cât timp trăim în vremea unor tehnologii cu care putem vedea în cosmos sau la sute de metri, sub pământ, şi putem spune, documentat (fără, „c-o fi una, c-o fi alta“): „aici este“. Sunt însă (grădina lui Dumnezeu e mare !) şi din cei care, cu „tratate – teorii, de multe ori, sterile sau istorii“ în buzunarul de la spate, strigă sus şi tare că fără ei nu se poate. Probabil ! Loc pe faţa pământului e pentru toţi! Totul e să ţi-l ştii şi să nu te bagi acolo unde nu-ţi fierbe oala, cum zice, răspicat, românul cu capul pe umeri. Că celălalt, cu el între… Nu mi am propus să pun sub semnul întrebării sociologia, ca ştiinţă contemporană, de altfel nici nu îmi este permis şi nici nu cred că se poate. Pentru o corectă informare, trebuie însă amintit faptul că până şi Auguste Comte, considerat de către sociologi părintele sociologiei (foloseşte, pentru prima dată, denumirea de sociologie, în lucrarea sa, Curs de filosofie pozitivistă, vol. IV, Lecţia 47), a fost filosof. Nu m-ar mira însă ca într-o zi, de dragul „pertinenţei“ în a fi, unii sociologi (de acum) să spună că au inventat roata, mersul pe jos, privitul în sus, să şi-l asume şi pe Platon, şi pe Aristotel, ba, mai mult, Antichitatea toată, având ca pretext frământările minţii omului pliate pe el, adică pe omul „aruncat“ în lume. Desigur, contro¬versele banale nu duc la nimic. O ştie lumea de când lumea ! În ele însă, în mărunţişurile cotidiene şi asumările mizere stă, de cele mai multe ori, pierderea sensului existenţial. Fără acest sens, după cum am mai spus, rătăcim, bezmetici, prin lume. Omul se înstrăinează faţă de om, se retrage în el însuşi. În lume, rămâne smucitul, nebunul, cel care crede că e. Urcă la tribună, la catedră, în Piaţa mare etc. şi, evident, strigă sus şi tare: „eu sunt, voi, răbdare !“ Apoi, că o fi, că o păţi… Nimic concret, nimic coerent! Despre o teorie a coerenţei, nici pomeneală ! Nimic despre structura psihologico-istorică a omului bazată pe principiul filosofiei moderne, conform căruia, subiectul îşi construieşte lumea în cunoaştere şi nu în cifre goale de conţinut, versatile sau chiar perverse. Nimic despre trăirea sufletească a omului (Dilthey) în orizontul istoric concret ! Nimic despre libertate, conştiinţă, despre bunăstare, despre meritul său de creator, despre creatorul de geniu şi creaţia sa. Nimic despre modalitatea omului de a-şi găsi spiritul, ca parte, plecând de la întreg (Martin Heidegger). Nimic despre faptul că omul, ca fiinţă ontologică, semnifică şi se lasă semnificat! Nimic despre dimensiu¬nea sa de a povesti şi a se lăsa povestit! Despre înţelegerea acestuia, într-o manieră comprehensivă, din nou, nici pomeneală! „Prea greu!“ „Prea moale!“ „Prea tare!“ „Prea acru!“, ca să cităm o reclamă ce vinde bine amidon, frumos ambalat, sub numele de „iaurt din lapte de capră.“ Prea! Prea, câtă vreme niciunul dintre cei pomeniţi mai sus, şi alţii asemenea, n-au auzit sau nu vor să audă despre ceea ce se numeşte natură umană, despre necesităţile acesteia, ca structură obiectiv-subiectivă, de a cunoaşte, a înţelege şi a fi înţeleasă ca tot (cu circumstanţele trecute şi viitoare, unificate, în şi despre care mintea omului veşnic întreabă). Prea, câtă vreme nimic, despre morală ! Despre o abordare de tip holistic a fiinţei, acum şi în veacul veacurilor, aproape un non-sens. Şi totuşi, „sensul şi semnificaţia se nasc abia în om şi în istoria sa, căci omul e fiinţa istorică, nu individul izolat“ (A. Codoban, Semn şi interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 102), individ creionat, astăzi, după motoarele de căutare de pe Internet – un fel de „creiere“ – în extrase de trei parale.
N. Bălașa
