Profesorul își exprimă mândria că cenaclul „se prezintă astăzi, la peste patruzeci și cinci de ani de activitate aproape neîntreruptă, cu un palmares bogat și satisfacții pe măsură. În toți acești ani cenaclul a reușit prin acțiunile desfășurate să întrețină în acest colt străvechi de țară românească o atmosferă culturală vie, să alimenteze interesul pentru literatură, pentru artă, în general. Totodată cenacliștii s-au impus în peisajul literar, prin contribuții remarcabile în proză, poezie, eseistică și critică literară” (22).
El amintește aici și numele unor cenacliști, semnatari a numeroase cărți și articole în majoritatea revistelor din țară, începând cu 1970: A. Antonie, Sabin Velican, A. Frățilă, C. Uscătescu, N. Diaconu, I. Cănăvoiu, I. Popescu, Z. Cârlugea, A. Bădița, L. Tamaris, Sp. Popescu, S. Cosciud, I. Popescu Sohodol, St. Melancu, P. Popescu Gogan, Elena Deju, Mihaela Popescu, Al. Gregora, Lazăr Popescu, V. Barbu, Romeo Ionescu, I. Mocioi, I. Sanda, V. Ponea, Miron Dobroiu, I. Bușe, I. Cepoi, D. Fometescu. Această „explozie” de apariții editoriale semnate de gorjeni se explică „prin acumulările din anii anteriori, când cu mare greutate se răzbătea prin sita cenzurii” (23).
Membrii cenaclului, de profesii, vârste și structuri sufletești diferite, „și-au făcut din puținul timp liber dedicat muzelor, prilej de subtile și nobile satisfacții estetice și intelectuale. Creațiile lor sunt rodul căutării cuvântului «ce exprimă adevărul» și al unor lecturi bogate și variate. Ei s-au străduit să nu rămână în afara «timpului artistic», angajându-se într-un curajos efort de înnoire a modalităților de exprimare artistică. De aceea, pe lângă lecturile bogate, pe lângă lucrările susținute și dezbătute în cenaclu, vizând «experimentele» din literatura română și universală, au fost organizate întâlniri cu cenacluri din Cluj, Severin, Vâlcea, București și au fost invitați la Tg-Jiu scriitori cunoscuți, redactori de reviste și edituri. Așa au «crescut» în cenaclu, încetul cu încetul, scriitori și critici literari de prestigiu.
Discuțiile din cadrul ședințelor de lucru, serioase și obiective, în general, amatorismul și subiectivismul excesiv fiind dezavuate, i-au ajutat și ambiționat să-și lărgească orizontul de cunoaștere, le-au cultivat această stare de nemulțumire creatoare fără de care scriitorul e pândit de pericolul plafonării” (24).
Mai trebuie adăugat că la ședințele cenaclului participau și pasionați de artă, ele fiind încununate cu seri de muzică sau cu expoziții de pictură și sculptură. S-au organizat, de asemenea, „șezători” (în Tg-Jiu și în alte localități din Gorj), forme de manifestare în public care au contribuit la popularizarea creațiilor cenacliștilor, la formarea gustului artistic, la descoperirea și promovarea unor talente.
O perioadă mai puțin cunoscută din istoria cenaclului este cea a anilor ’60, pe care am încercat să o reconstitui, parțial, plecând de la mărturiile profesorului Iancu Popescu, membru activ al acestuia între anii 1966 și 1977, când a început o slăbire a cenzurii ideologice în plan cultural, dar care a lăsat loc autocenzurii, ce s-a dovedit uneori la fel de procustiană ca și prima. Astfel, profesorul își amintește că în acei ani, producțiile literare ale cenacliștilor erau strânse în „culegeri de texte”. La început, acestea erau profund marcate ideologic, datorită dictaturii comuniste, iar publicarea lor necesita bunul de tipar (se aplica ștampila cu „T-ul”), dat de Comitetul Orășenesc de Cultură Târgu-Jiu. Aprobarea respectivă nu era ușor de obținut, Titu Rădoi pledând de fiecare dată pentru publicarea unor texte, valoroase din punct de vedere literar, dar mai puțin conforme cu elogierea partidului sau a orânduirii comuniste. Cum acest deziderat era de prim ordin în toată țara, s-a ajuns astfel la promovarea națională a unei literaturi partinice, angajate în slujirea politicii Partidului Comunist. În Cenaclul „Columna”, atunci când se citea o poezie, de exemplu, membrii făceau aprecieri dacă există o „interpretare tematică”, adică dacă subiectul abordat este în acord cu ideologia vremii. Acest fapt s-a constatat din anii ’60 și până la încetarea obligativității „T-ului”, când N. Ceaușescu a desființat cenzura (care a reapărut sub forma autocenzurii). Oricum, în anul 1970, cenzura încă funcționa, din moment ce și Iancu Popescu (profesor la Liceul Economic din Târgu-Jiu), care era secretarul comitetului de redacție al revistei „Ecou”, trebuia să meargă la un reprezentant al comitetului orășenesc respectiv pentru a cere aprobarea („T-ul”) pentru tipărire.
Titu Rădoi era dezgustat de dictatura acerbă din acei ani (mult mai puternică decât în alte țări din blocul comunist: Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Republica Democrată Germană etc.), neplăcându-i deloc subordonarea față de organele politice. Nu avea însă cum să procedeze altfel și era auzit spunând adesea: „Iar mă duc cu manuscrisele. Cât de mult o să am de luptat ca să îmi fie aprobate” (25) (de către tov. Jianu și apoi de către tov. Tăierel, care refuzau uneori, în mod arbitrar, tipărirea unor texte, având scuza că și lor li se impuneau, în acest sens, anumite rigori emise de către organele de partid ierarhic superioare).
Rigorile cenzurii obligau la compromisuri (din simplul motiv că ele nu erau conforme cu principiile estetice) care mutilau potențialul creator al scriitorilor. Mulți au avut originalitate, dar atât cât li s-a îngăduit în climatul puternic ideologizat.
La început se publica proză, poezie, reportaj, dar apoi „Titu Rădoi a atras atenția că membrii cenaclului trebuiau să fie și interpreți de texte, id est critici.
Cu toate că lui i se spunea concret de către organele de partid cum să îndrume cenaclul în sensul amintit, el s-a preocupat, în primul rând, de calitatea literară a textelor. În cenaclu se analizau poezii, schițe, nuvele și romane pe diverse teme (cultură, învățământ, sănătate etc. datorită faptului că membrii săi aveau diverse meserii: profesori, ingineri, medici, economiști, bibliotecari, muncitori etc.) care nu coincideau decât parțial, cu cele date de partid” (26).
Uneori cenacliștii se contestau între ei, iar cei cu texte slabe din punct de vedere literar erau avertizați să le mai „șlefuiască” și apoi să revină. Toate acestea demonstrează rigoare în aprecierea creațiilor și o activitate de critică literară laborioasă.
Se putea spune, așadar, că „cenaclul devenise o întrunire de literați autentici cu spirit critic” (27).
Titu Rădoi emitea adesea puncte de vedere pozitive sau negative, el fiind primul care s-a afirmat în cadrul cenaclului în domeniul criticii literare. Dar a fost mai mult decât atât: „Titu Rădoi a fost mentorul cenacliștilor. El ne-a unit, ne-a ținut strânși unii lângă alții, ne-a îndrumat și ne-a determinat să fim interpreți de texte literare” (28).
Pe măsură ce rigorile cenzurii s-au atenuat, s-a permis includerea în scrierile cenacliștilor și a articolelor de critică literară, care au fost apoi integrate în culegeri de texte și publicate anual, sub denumirea de „Gorjul literar” (ca exemple de titluri: „Un moralist reflexiv: D.R. Popescu” în volumul 5 din 1977, „Un romancier liric: Vasile Băran” în volumul 6 din 1978).
Activitatea de publicistică literară (articole culturale, recenzii de carte etc.) a lui Titu Rădoi s-a extins la ziarul Gazeta Gorjului (29), fiind printre primii oameni de litere din Gorj colaboratori ai publicației comuniste, într-o perioadă în care subiectele principale erau din domeniul industriei, agriculturii și al realizărilor partidului. Progresiv, s-a făcut loc și culturii.
Trebuie specificat că toate dialogurile, dezbaterile, analizele și interpretările de texte din cadrul ședințelor Cenaclului Columna se regăseau în procese-verbale, prinse în registre, despre care nu știm unde s-ar afla (dispariția lor ar fi, evident, o mare pierdere).
În anii ’60, cenaclul se întrunea o dată pe săptămână la Biblioteca Județeană „Christian Tell” și uneori la Teatrul de vară. Dar adesea, mai mulți scriitori între care se legaseră prietenii strânse, se despărțeau cu greu după ședințe și își continuau apoi dezbaterile la restaurantul „Popasul pandurilor”, la o bere.
Nu poate fi un omagiu mai mare adus profesorului Titu Rădoi, decât mărturiile de recunoștință pe care foști cenacliști, deveniți apoi scriitori importanți și/sau șefi ai unor instituții culturale, i le-au adus de-a lungul timpului. Cu ocazia unei manifestări culturale comemorative (ținută la Biblioteca Județeană „Christian Tell”, în 2007) directorul Școlii Populare de Artă din Târgu-Jiu, regretatul Viorel Gârbaciu, făcea o declarație emoționantă în acest sens: „Nea Titu a făcut parte dintr-o generaţie care a lăsat urme pe care noi nu le vom putea lăsa, pentru că ne lipseşte bucuria de a te bucura de realizările celuilalt, ne lipseşte harul pe care îl avea magistrul Titu Rădoi, nu avem harul de a aduna oameni lângă noi. Nea Titu a fost singura şi cea mai importantă instituţie culturală din Gorj în perioada comunistă. Veneam spre dumnealui ca fluturii spre lumină. A fost omul care mi-a hotărât destinul şi toată viaţa mi-a fost model” (30).
Marian Negrescu, directorul de atunci al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu“ spunea și el că îi datorează foarte mult lui Titu Rădoi: „Mi-a fost profesor, diriginte, mentor, părinte. Pe magistrul Titu Rădoi îl aşez pe acelaşi palier cu părinţii mei, el m-a făcut ceea ce sunt astăzi. A fost cel care a propus şi a susţinut înfiinţarea teatrului din Târgu-Jiu.
A murit într-un secol (31) şi a fost îngropat în alt secol. Marelui om Titu Rădoi îi datorez în totalitate şi în exclusivitate cariera mea artistică” (32).
Ținând cont de calitățile umane și profesionale ale maestrului Titu Rădoi și mai ales de realizările sale culturale deosebite din perioada represiunii comuniste, consider că el a fost un model de intelectual român autentic, care a continuat tradiția maioresciană (din perioada junimistă) și pe cea lovinesciană (în care s-a încurajat modernismul urmând „legea sincronismului”) și în general tendințele de modernizare a limbii și a literaturii române. Prin activitatea cenaclului condus de acest personaj carismatic, cultura gorjeană a devenit sincronă cu procesul de modernizare a literaturii, care avea loc în România acelor ani, după „dispariția” (în fapt diminuarea) cenzurii.
Plecând de la rarisima înzestrare a unor semeni cu „harul de a aduna oameni” lângă ei în numele unei idei, pot spune că, din anii ‘50 și până în prezent, nu cunosc decât două personalități culturale „magnetice” care au reușit să devină adevărate centre de cristalizare pentru oameni de cultură valoroși, atrași intens de personalitatea și profesionalismul acestora: profesorul Titu Rădoi și scriitorul Valentin Tașcu (de al cărui nume se leagă înființarea Facultății de Artă din Târgu-Jiu, a Filialei Târgu-Jiu a U.A.P. din România și a revistei universitare „Antemeridian & Postmeridian”). Pare însă surprinzător faptul că au existat doar două astfel de spirite coagulante într-un timp atât de îndelungat și că niciunul nu era gorjean, ci ambii erau ardeleni, cu studii filologice la Universitatea din Cluj. De altfel, există și un precedent istoric în acest sens: profesorii Ștefan Bobancu, Iuliu Moisil și Augustin Crainic, veniți tot din Ardeal la Gimnaziul real înființat în 1890 și devenit ulterior Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu (33).
Sorin Buliga
NOTE
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Ibidem.
25. Informație prof. Iancu Popescu.
26. Informație prof. Iancu Popescu.
27. Informație prof. Iancu Popescu.
28. Informație prof. Iancu Popescu.
29. Publicația a apărut în anul 1968 (la 24 februarie), ca organ al Comitetului Județean Gorj al PCR și al Consiliului Popular Județean. Între 1968 și 1971 – săptămânal și apoi, până la 22 decembrie 1989, în mod alternativ, săptămânal și cotidian, pe diverse perioade.
30. In memoriam magistrul Titu Rădoi, Gazeta de Sud, 2 iulie 2007. https://www.gds.ro/Local/2007-07-02/In-memoriam-magistrul-Titu-Radoi/
31. Titu Rădoi a trecut la cele veșnice la 31 decembrie 2000, fiind înmormântat în cimitirul din Câmpofeni.
32. In memoriam magistrul Titu Rădoi.
33. Toți trei au fost și directori ai gimnaziului: Ștefan Bobancu între 1890 și 1893, Iuliu Moisil între 1895 și 1905 și Augustin Crainic între 1914 și 1916 și între 1918 și 1919. Ștefan Bobancu era din Brașov, unde a urmat Liceul „Andrei Șaguna” și apoi Facultatea de litere din cadrul Universității Bucureşti (a fost prigonit mereu din cauza faptului că a luptat cu putere pentru libertatea și suveranitatea românilor). Iuliu Moisil era din Năsăud, unde a urmat Liceul Grăniceresc și apoi Politehnica din Viena (a fost un aprig susținător al unirii Transilvaniei cu România). Augustin Crainic a rămas în memoria gorjenilor ca un pătimaș naționalist ardelean, despre care se spune că, în cadrul colegiului, la sărbătorile naționale, vorbea în lacrimi despre suferințele românilor de peste munți.
