Constantin Brâncuşi a trăit şi a lucrat aproape şase decenii în „oraşul-luminilor” de pe Sena şi, indiscutabil, a avut contact, direct sau indirect, cu muzica secolului XX.
Marcel Mihailovici, muzician complex, care a avut şansa providenţială de a trăi în intimitatea a doi coloşi, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, mărturisea că aceştia, deşi ştiau unul de altul, contacte directe n-au avut. Enescu ştia că Brâncuşi este „unul din rarele faruri ale plasticii mondiale, însă nu-l pătrundea mai mult decât pe Matisse sau Bonard”. Pentru Brâncuşi, George Enescu era „muzicianul erudit şi complicat la al cărui lucru, la a cărui gândire el n-avea acces”, după cum nu avea acces nici la Michelangelo, despre care spunea cu umor: c’est du biftec en delire.
În anul 1905 Brâncuşi făcea parte din Cercul studenţilor români din capitala Franţei împreună cu George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, H. Coandă. N. Dărăscu, Camil Resuu ş. a. Să nu fi schimbat vreo vorbă între ei cei doi artişti la întâlnirile lor în cadrul Cercului studenţilor români?
Se pare că marele Brâncuşi s-a apropiat mai puţin de muzica simfonică. O cunoştea în schimb pe cea populară. Era prieten cu folcloristul Constantin Brăiloiu care-i aducea discuri de muzică românească, africană, ungurească. De melodiile româneşti Brâncuşi era realmente încântat. Marele folclorist, Constantin Brăiloiu, l-a iniţiat pe Brâncuşi în anumite direcţii ale muzicii populare; acesta rămânând întotdeauna foarte aproape de ce era popular, fie că era vorba de muzică, de poezie sau altceva. După orele de lucru în atelier frecventa teatrul popular din care îl atrăgea mai ales latura fantastă. La teatru nu uita să ia bilet şi pentru căţeluşa Polaire.
Singurul muzician modern acceptat de Brâncuşi a fost Erik Satie, compozitor de orientare antiwagneriană şi antiexpresionistă care în curbele sale muzicale avea într-o oarecare măsură contacte cu simplitatea liniilor brâncuşiene. Nu s-a dus niciodată la vreun concert în afară de concertele lui Satie. Aşa se face că ideile din Socrate, cioplit în 1922 de Brâncuşi (prin gaura din capul lui trece ştiinţa omenirii) se întâlnesc ideile din Socrate, oratoriul dramatic pe fragmente de Platon, compus de Satie, caracterizat de V.G. Paleolog drept „muzică statuară”. Nu întâmplător, Satie îl poreclise pe Brâncuşi „micul meu Socrate”. Poate fi socotit Brâncuşi un alter-ego al lui Socrate? În studiile de muzicologie sculptura este socotită ca fiind „muzică în nemişcare”, iar muzica „sculptură în desfăşurare”.
Marele sculptor a fost, aşadar, şi un meloman de o anumită structură care a selectat din muzică numai ceea ce s-a potrivit sensibilităţii sale artistice. Pe acel paysan du Danube fără educaţie modernă-el era însăşi expresia naturii sale ce avea o „nobleţe rurală”-îl găsim în Impasse Ronsin l1 din inima Parisului şi în alte ipostaze muzicale: interpret, pedagog, teoretician şi colecţionar de muzică. Se ştie că atunci când era băiat de prăvălie la Ion Zamfirescu din gara Craiovei, din ambalajele mărfurilor aduse a construit o vioară la care cânta melodii populare. De aici a fost îndrumat şi ajutat să meargă la Şcoala de arte şi meserii din Craiova unde-mărturisea el- „s-a născut a doua oară”.
În atelierul de la Paris avea două viori construite de el. Când Erik Satie venea la cină-el pregătea şi mâncări cu mare artă- acesta cânta la vioară melodii româneşti acompaniat la cealaltă vioară de către compozitorul Marcel Mihailovici. Stăteau ore în şir la masă şi consumau licori bahice.
Pentru Brâncuşi era încântător că în astfel de împrejurări nu se vorbea niciodată despre artă. De multe ori, după ce cânta cu vioara, începea să joace ca un urs după dibla lui Marcel spre uimirea şi bucuria lui Satie care se simţea în al şaptelea cer, afirmând cu entuziasm: „Ei bine ,o să mă naturalizez român, fiindcă tot ceea ce este românesc este desăvârşit”.
Ca dascăl la Biserica Română, Brâncuşi a realizat un antifonar în care a notat o gamă inventată de el. Neştiind să citească o partitură, născoceşte nişte semne după care cânta. Antifonarul l-a dăruit prietenului său, compozitorul Marcel Mihailovici.
În atmosfera spirituală a Parisului, marele sculptor avea şi alţi prieteni muzicieni, între care: Ion Croitoru, Dimitrie Cuclin, Teodor Şaliapin, Paul Robeson, Vera Moore, Hanrry Brauner, Maria Tănase…
A cunoscut sau nu Brâncuşi şi muzica clasică? Jaquline Matisse Moner a frecventat atelierul lui Brâncuşi între anii 1919-1951. Sculptorul i-a mărturisit că din toată muzica clasică „l-a iubit pe Mozart, el fiind cel mai firesc şi spontan”.
Părintele sculpturii moderne avea o bogată şi interesantă discotecă cu discuri cumpărate sau aduse cadou de la prieteni. „De la Şaliapin până la cântecele populare, apoi de la Armstrong şi Ellinngton, toate însă colbuite”, aşa cum nota în însemnările sale J. Matisse.
Discoteca brâncuşiană, depusă la Muzeul de Artă Modernă, Centrul „Georges Pompidou”, cuprinde două sute de plăci cu înregistrări celebre din A. Gabrielli, Palestrina, Orlando di Lasso, Monteverdi, Bach, Rameau, Händel, Mozart, cântece liturgice având ca solist pe Şaliapin, melodii greceşti şi altele. Muzica modernă şi contemporană este reprezentată prin Igor Stravinski (La sacre du Printemps & Petruşca), Bela Bartok şi bineînţeles compoziţiile lui Satie, folclor românesc, african şi al altor popoare. Marele artist asculta muzica printr-un gramofon modificat anume de el instalat într-un fel de scorbură de piatră, având o stranie rezonanţă.
În revista de avangardă „Integral”, condusă de pictorul M. H. Maxy (1926), compozitorul şi prietenul său Marcel Mihailovici tipăreşte o pagină cu portative şi note muzicale dedicate artistului. De asemenea, acelaşi M. Mihailovici a compus „Cântece şi jocuri pentru canto şi pian” pe versuri populare din culegerea lui G. Dem. Teodorescu (1924) dedicate sculptorului care iubea cu frenezie muzica şi dansul popular românesc. Interesant, cîntecele şi jocurile pentru canto şi pian n-au fost niciodată ascultate de Brâncuşi. A surâs şi i-a spus lui Mihailovici: „Ştrengarule, îmi faci curte!”
În simplitatea şi modestia lui specific românească, Brâncuşi nu vroia să ştie de glorie, de mondenităţi. Nu-i plăcea publicitatea. Când criticul Florin Velş i-a propus să facă o carte despre el, acesta i-a răspuns prompt: ”Cum asta, ce am murit? Te rog să ieşi domnule. Vei scrie o carte despre mine când voi fi murit”. Lui Brâncuşi îi era teamă de imixtiunea altor arte în munca lui. Îl acceptă pe Joice, îi face portretul, dar nu citeşte decât câteva pagini din „Ulyisses”. Îi plăcea să citească dicţionarele. A rugat pe Marcel Mihailovici să-i cumpere un Larousse. Trăia într-un univers foarte personal, o oază a sihăstriei sale româneşti în Impasse Ronsin din inima Parisului. Un amestec de om primitiv şi de un om extrem de rafinat. De aici şi firea lui contradictorie, interiorizată şi paradoxală.
Cu ecouri sau idei din domeniile fascinante ale Eutherpei, Brâncuşi a realizat o sculptură în marmură pentru mormântul căţelei Polaire, ucisă de o maşină, pe care a numit-o „simfonie neisprăvită”. Nu excludem ipoteza potrivit căreia pianista Vera Moore din Noua Zeelandă, o devotată prietenă a sculptorului, să-i fi cântat acorduri divine din „Neterminata” lui Fr. Schubert sau alte piese din muzica precalsică, clasică, romantică ori modernă.
Pornind de la certitudinea brâncuşiană Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate, socotim că opera sculpturală a lui Brâncuşi este o vastă simfonie cu sensuri şi semnificaţii imortalizate pentru veşnicie. Inspirat din simplitatea spaţială a formelor şi a înţelesurilor filozofice pe care acestea le conţin, Aurel Stroe a compus „Arcade”, iar Tiberiu Olah „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului” (muzică şi balet).
Se ştie cu câtă plăcere a primit propunerea de a realiza Ansamblul sculptural de la Tg.-Jiu. Stăpânit de o deosebită voluptate, Brâncuşi afirma: „Nu vă pot spune cât de fericit sunt să pot face ceva la noi în ţară. Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, locurile.. Duceţi-vă să vedeţi ce am putut eu să realizez la Tg.-Jiu…Priviţi până când veţi vedea!”
Meditând în faţa celebrului Ansamblu Sculptural de la Tg.-Jiu, parafrazându-l pe Brâncuşi însuşi, am putea spune: Priviţi până ce veţi auzi ritmurile, melodiile şi armoniile telurice şi astrale ale acestor opere nemuritoare!
Marin I. Arcuş
