Mai întâi, câteva repere biografice sunt necesare. Bonifaciu Florescu, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu și al Luxiței Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu, s-a născut la Pesta, pe 17 sau 27 mai 1848. Probabil să fi fost conceput în urma unei relații conjugale la Paris. Bălceștii au recunoscut această paternitate, pe când Floreștii o ascundeau, considerându-se mezalianță. Luxița mai fusese căsătorită cu un bărbat , aghiotant, de origine străină. Era o copilă, “un copil crud”. Bărbatul, printr-o neastâmpărată pornire conjugală și prin încercări ,“peste firea omenirii”, a îngrozit-o pe Luxița, căreia i-a cauzat ,,vătămări trupești”. Probabil, uzând de un termen neologic, a fost un masochist (perversiune sexuală, caracterizată prin apariția plăcerii sexuale numai prin producerea unei dureri fizice). Mitropolitul a dat dezlegarea desfacerii căsătoriei.
Luxița Florescu îi scria lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, 2 noiembrie 1852: “Eu, Bonifaciu și toți ai mei sunt sanătoși; toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna și eu, prietenul meu, te sărut de mii de ori și te rog acuma ca totdeauna să mă crezi a ta bună prietenă…”. Născut pe 29 iunie 1819, provenit din boierimea măruntă, omul politic, istoricul și scriitorul Nicolae Bălcescu se stingea pe 29 noiembrie 1852. În 1858, Luxița îl adoptă pe propriul fiu, pe care îl recunoaște ca atare, pentru a-i lăsa fără dispute, ”averea, destul de precară” (moșia era ipotecată). Bonifaciu Florescu urmează studiile la Paris: ”Liceul Imperial Luis le Grand”, bacalaureatul susținut la 3 august 1868, iar licența în Litere, în octombrie 1872, la Rennes. În 1873 se căsătorește cu o domnișoară catolică orfană, Rose-Henriette Le Roho.
Pentru scurt timp, începând cu 17 octombrie 1873, prin concurs, este profesor la Facultatea de Litere din Iași, la catedra de “Istorie Universală critică”, până la 13 aprilie 1874. Colaborează la “Revista contemporană”(1875) și la “Literatorul”(1880). George Călinescu, în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediția I, 1941, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 1982, prefață Al. Piru, îl încadrează pe Bonifaciu Florescu la capitolul “Literatorul”, “Poezia socială și decadentă”. Publică, în “Literatorul” (1880), “studii literare” despre poezia descriptivă pe care o condamnă, despre imagine, inversiune și armonie imitativă. Eminescu, atacat în revista “Literatorul”, a compus o satiră cu titlul “Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu”. “Azi venind din întâmplare și sub ochii noștri, “Pruncul”,/Am citit critic-adâncă a renumitului homuncul, / El cu mintea sa câlțoasă și cu stil greoi, bombastic-/ Cearcă să ni-arate nouă ce-i frumos și ce e plastic,/ Întinzând pe-a noastre versuri groasa minții sale labă,/ El ni spune cum se cade să rimeze un om de treabă”. “Homunculus” este folosit satiric cu sensul “om mic de statură, nedezvoltat” (fig. neînsemnat).
Ca publicist, Bonifaciu Florescu este director al gazetei “Portofoliul român”, care apare din martie 1881 până în iunie 1882. O altă publicație periodică este ,,Biblioteca omului de gust”, în trei numere, în anul 1884.
În ,,Corespondența” lui Vasile Alecsandri (“Documente literare inedite”), ediție îngrijită și note de Marta Anineanu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), 1960, apare o scrisoare către Bonifaciu Florescu, expediată din Mircești, 8/20 iulie 1882, prin care îi amintește de o piesă distribuită în epocă, cu titlul ”Plângerea conservatorilor fanarioți”, 1858, în care se referă la membrii fostelor familii domnitoare fanariote și la oameni ca N. Vogoride, care, pentru a-și menaja interesele lor personale, au luptat împotriva Unirii din 1859.
Îi recomandă lui Bonifaciu Florescu să-i discrediteze pe antiunioniști în Gazeta “Portofoliul român”, pe care o conduce. Alte scrisori adresate de Vasile Alecsandri lui Bonifaciu Florescu le găsim în cartea: “Scrisori, Însemnări”, ediție îngrijită, note și indici de Marta Anineanu, Editura pentru Literatură, 1964.
În scrisoarea expediată din Mircești, 9/21 iulie 1881, Vasile Alecsandri îi adresează lui Bonifaciu Florescu rugămintea să publice în “Portofoliul român” o colecție de articole și scrisori ale lui I. Voinescu (1816-1855), om cu carieră militară, apoi în magistratură, participant la Revoluția de la 1848, ministru în Guvernul Provizoriu, exilat la Paris, colecție “lăsată ca souvenir” Bardului de la Mircești.
Aflat în exil, la Paris, unde a și murit, a scris studii de istorie și literatură, traducând „Doinele” lui Vasile Alecsandri. Suferind de dorul de țară și de familie, I.Voinescu a fost “un martir al patriotismului adevărat”.
În scrisoarea expediată din Mircești, 16 septembrie 1881, se referă la o epistolă trimisă Paulinei Spiro-Paul, surioara lui Alecu Russo: ”Cât despre “Cântarea României”, a lui Alecu Russo, voi scrie surorii sale ca să binevoiască a-mi comunica manuscrisul ce posedă și sper a vi-l comunica la rândul meu, pentru ca să faceți studiul comparativ ce ați proiectat. Acest studiu, nu mă îndoiesc, va fi foarte interesant pentru lectorii “Portofoliului”. Paulinei Spiro-Paul îi trimisese manuscrisul original al poemului în proză, la 1877, aprilie 18, cu recomandarea specială de a fi bine păstrat, întrucât dată fiind valoarea lucrării, muntenii au fost tentați să o atribuie lui Nicolae Bălcescu. Deci, în această scrisoare, poetul V.Alecsandri menține informația despre existența manuscrisului lui Alecu Russo. Vasile Alecsandri scrisese un elogios articol despre Alecu Russo, în care se confirmă paternitatea “Cântării României”, publicat în “Foaia societății de literatură și cultură din Bucovina” (1868), republicat în “Convorbiri literare” (1872). Controversa paternității acestui poem în proză a fost obiectul scrisorii către Ion Ghica din 1886, decembrie 26.
Redăm, în continuare, conținutul scrisorii către Bonifaciu Florescu, expediată de Alecsandri, București, martie 1885:
,,Dragă domnule Florescu, Primește sincerele complimente pentru noua dumitale publicație periodică. Este interesantă din toate punctele de vedere. Traducerea piesei lui Alfred Musset pe care ai făcut-o este izbutită. Am să vorbesc cu Direcția teatrelor. Al dumitale, Vasile Alecsandri”.
Prin urmare, Vasile Alecsandri îl complimentează pe Bonifaciu Florescu pentru noua publicație periodică, “Biblioteca omului de gust” (1884) și-l felicită pentru traducerea comediei în trei acte,
„Să nu zici vorbă mare” („Il ne faut jurer de rien”) de Alfred Musset.
În 1887, Bonifaciu Florescu este profesor la Colegiul “Sf. Sava”, de limba franceză, iar din 1894, la Colegiul “Sfântul Sava”, dar și la „Mihai Viteazul” din București, după ce predase limba franceză la Școala Militară.
Bonifaciu Florescu era verișor primar cu cele trei surori Bălcescu, Olga, Zoe și Ana, fiicele lui Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu, “comori de frumusețe și har” ale Craiovei. Toate trei înclinate spre poezie, muzică și arte plastice.
Bonifaciu Florescu a trecut în veșnicie la 18 decembrie 1899, suferind de hipertrofie cardiacă.
Este înmormântat la Mănăstirea Țigănești. Soția sa, Rose-Henriette Le Roho, a decedat în 1928, la vârsta de 78 de ani, la Spitalul Brâncovenesc din București.
Zoe Mandrea, soția lui Nicolae Mandrea, magistrat, fost profesor universitar la Iași, aflat printre fondatorii societății “Junimea”, și-a scris memoriile. Volumul “Icoane din trecut”, apărut postum, este trecut în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, dar numai în ediția a doua, revăzută și adăugită, 1982, de Alexandru Piru. Cartea e trecută în bibliografie, iar George Călinescu citează din amintirile Zoei Mandrea în capitolul consacrat lui Bonifaciu Florescu, văr bun dinspre tată, cu autoarea.
,,La 18 decembrie 1899, muri în strada Speranței 53, suburbia Popa Rusu, și Bonifaciu Florescu, de hipertrofie cardiacă. Fața sa care semăna cu a mamei devenise puhavă, barba și mustățile acoperiseră grația de altădată a obrajilor, nasul se ascuțise și un aer de acrimonie, explicabil prin dezamăgirile celui destinat a fi ,,omul parfait”, o bosumfla. Pe sicriu depuse o jerbă de flori Zoe Mandrea, care rămase impresionată de indigența interiorului defunctului în contrast cu asistența strânsă în jurul său aparținând celei mai fine aristrocații (Floreștii, Cantacuzinii, Boereștii) și care ignora sau afecta a ignora rudenia decedatului cu Bălceștii!”
N.B.
Din înţelepciunea populară: Am rămas profund impresionat de cele două ziceri rostite în dulcele grai regional, cu o deosebită încărcătură stilistică, de către două femei, nu cu multă carte, dar cu un dram de înţelepciune izvorâtă din exerciţiul vieţii.
Un grup de ziarişti de la DIGI 24 a descins în comuna Călugăreni în precampania electorală. Toţi cetăţenii intervievaţi n-au cunoscut sensul cuvântului ,,comasare”, în schimb o femeie s-a adresat ziariştilor astfel: ,,Politicienii să-şi mai cârpească buzunarele, pentru că noi trăim în sărăcie!”
Florin Piersic, celebrul actor care ne-a desfătat sufletele şi ne-a adus bucuria în case ani de-a rândul, căruia îi este ruşine să spună ce pensie are, a luat la ocazie o femeie simplă, generos cum este în tot timpul. L-a recunoscut îndată pe actor şi din vorbă în vorbă, femeia a conchis: ,,Domnule Florin, mă mir cum de se mai face ziuă!…”
Nişte adevăruri îmbrăcate metaforic, spre surprinderea noastră.
Constantin E. Ungureanu
