,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei , după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…”
(din Raportul prefectului de legiune Avram Iancu, redactat în limba germană de Ioan Maiorescu)
Între cheremul politicii vieneze și amenințarea pierderii de sine a vieții naționale…
În vara și în toamna anului 1848, în fiecare colț locuit de românii transilvăneni s-a găsit câte un brat puternic, câte un ,,inteligent” sau un preot și îndată lua ființă garda națională, focul acestei idei înălțându-se și lățindu-se, oricâte cruzimi s-ar fi îndreptat împotriva lor din partea guvernului maghiar de la Cluj. Unii dintre acei făptuitori de fapte bune, aprinzători de speranțe, au îmbrăcat haina muceniciei, între ei Simonis și Alexandru Bătrâneanu din Bărăi, Vasile Pop din Odorheiu, socotite cele dintâi jertfe date de ,,inteligenții români, ,,până când românii nu atinseră nici părul vreunui ungur” (Al.Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, Tomul III, p.73.).
Și câte alte jertfe au urmat la rând! Să nu ne pierdem niciodată ,,suvenirile trecutului”! Căci istoria trebuie citită și gândită în totalitatea ei, în cazul luptelor românilor pentru libertate și naționalitate, de interes major fiind cunoașterea forței, intereselor și furiei adversarului. Tocmai acestea nu au fost luate în seamă și de generalii împăratului căruia românii îi juraseră credință, iar rezultatul a fost baia de sânge la care toate părțile au contribuit.
De la începutul confruntărilor, datorită slăbiciunii împăratului habsburgic și a nepriceperii consilierilor, unitățile armate formate din unguri au avut superioritate în efective și în arme. După începerea războiului civil, prin noi recrutări, au apărut alte unități militare (batalioanele de honvezi, două dintre acestea în Transilvania), în decembrie 1848 combatanții unguri ajungând la 12.535 de oameni și 25 de tunuri, în mai 1849 numărul sporind la 31.800 luptători (aici intrând și cei 8000 de gardiști unguri cu lănci) și 110 tunuri (General R.R.Rosetti, Un episod din anii 1848-1849 în Transilvania, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, IV, 1926-1927, București, 1929, p.85 ). Și în privința armamentului, ungurii erau superiori ,,pentru că unităţile regulate desfăcute din armata imperială au venit cu armamentul lor, regimentele de grăniceri secui aveau un armament abundent; în fine au primit un număr însemnat de arme din arsenalele imperiale. De asemenea, în ceea ce priveşte tunurile” (Ibidem, p.86). Deși, după cum scria Gazeta lui Barițiu, partea bărbătească românească între 18 și 25 de ani s-ar fi urcat la 195.000, doar o parte a acestora au fost înrolați, autorii care s-au referit la această problematică avansând cifre diferite, de la 50.00 la 200.000, efectivul de oameni care au apărat Munții Apuseni alături de Avram Iancu fiind estimat la 20-25.000 de oameni (Ibidem, p.89). Datele oficiale nu ne arată numărul combatanților din trupele regulate austriece, dar era insuficeint, pentru că în octombrie ’48, din ordinul generalului Puchner s-au înrolat 1253 de sași și 3745 de români.
Amenințați în ființa lor națională, românii ardeleni vor răspunde cu mare aplomb chemării Comitetului Național din 19 octombrie: “La arme dară, fraților, la arme!”.
Aflând de la Axente Sever, la 19 octombrie, și de la Buteanu, la 21 octombrie, cele decise de comandantul austriac Anton Puchner și însușite de Comitetul Național, în calitatea sa de Prefect General, Iancu se sfătuiește și cu ceilalți prefecți și, în deplin acord cu aceștia, se trece la dezarmarea gărzilor maghiare. Întrunirea avut loc în casa lui Ioan Sterca Șuluțiu din Abrud, alături de prefecții Iancu, Buteanu, Balint și Dobra, participând și unii ,,exilați” din România, Adrian și Alexandru Golescu. Iancu împărtășește ideea lui Ioan Sterca Șuluțiu de a merge la Sibiu și a-i propune generalului Puchner înarmarea a 100.000 de români. Ca un adevărat părinte al patriei, acesta ia din nou drumul Sibiului, înaintând propunerea imperialilor, comandantul general ,,primind cu mare bucurie” propunerea. Deși ,,însuflețirea ungurilor înmulțea regimentele de honvezi ”, generalii austrieci bat în retragere, se amăgesc cu informațiile parțiale sosite despre armata maghiară care pregătea o mare ofensivă în Transilvania, conform politicii oscilante, încercând să tragă de timp. Câtă amărăciune și adevăr cuprind cuvintele lui Șuluțiu: ,,Dar vezi, Doamne! Acei 100.000 de feciori ar fi fost armata națională română, și tocmai aceasta nu convenea Neamțului. Știuseră ei bine că însuflețirea românilor ar fi adunat feciorii trebuincioși”. O știau dintr-o experiență antrerioară, când aflați la strâmtorare au cerut ajutor Iancului, trimițând în taberele românești de la Blaj și Teiuș, un ofițer din armata regulată austriacă, care a fost a primit îndată de Avram Iancu, care a convins imediat pe cetașii săi. Un ofițer venit special pentrua solicita ajutor (Ofițer din Regimentul de graniță nr.1 din Orlat n.ns.) s-a dus drept în lagărele românești la Blaj şi Teiuş şi ,,s-a întors la Sibiu cu vreo 1600 ficiori, toţi veniţi de voie bună, căci locotenentul Urs n-avea decât pe un căprar cu sine” (Ioan Sterca Șuluțiu . Biografia lui Avram Iancu, în Transilvania, Anul XXVIII, nr.5-6, iunie-iulie 1897, p.93). Evenimentele au dovedit că imperialii aveau mai multă teamă de o armată românească, preferând în final să ceară ajutorul ,,muscalilor”. Românii însă trebuiau să-și apere ce aveau mai sacru-țara și naționalitatea!
Conștient că gărzile maghiare plecate din Aiud vor lovi îndată munții, în 20 octombrie tribunul s-a îndreptat pe valea Arieșului, către Cricău, pentru a organiza tabăra militară de acolo. Gărzile maghiare numeroase și bine dotate trecuseră la atacuri în toate direcțiile, iar ororile acestora se răspândeau cu iuțeala gândului. Dezarmarea acestora devenise vitală pentru însăși existența de sine a naționalității române.
În Apuseni, în ziua de 21 octombrie, cetele românești conduse de prefectul Ion Buteanu trec la dezarmare în Baia de Criș, Roșia și Câmpeni, iar Avram Iancu cu ai săi se îndreaptă spre Abrud, unde ungurii aveau o puternică gardă națională. Dezarmarea gărzii maghiare din Abrud, în zilele 21-24 octombrie, a arătat că românii erau credincioși celor juruite la Blaj, în mai ’48 – ,,poftim egală respectare a naționalităților transilvane, dar nici nu vom suferi să ne asuprească nimeni”.
Deși nervii cetașilor lui Iancu erau încinși, acesta a reușit să facă dezarmarea pe cale pașnică.După cum va spune în raportul său chiar Prefectul General al armatei românilor, în ziua de 21 octombrie când se pregătea să treacă la dezarmarea Abrudului ,,…sosi o delegație din acest oraș, cerând în numele orășenilor o înțelegere pașnică. Îi făcui cunoscut condițiile de pace, și anume ca maghiarii să depună armele, să jure credință veșnică împăratului, să ridice de pe clădirile publice și particulare steagurile Uniunii, înlocuindu-le cu acelea împărătești, dându-i în același timp termen de gândire până la 24 ale lunei. În același timp am luat dispozițiile necesare pentru a tăia orice comunicare a acestui oraș cu Aiudul și Zlatna. În ziua indicată ne prezentăm cu garda națională românească și cu gloatele în fața Abrudului; orașul primi condițiunile noastre și se bucură din această zi și până la sosirea lui Hatvany de siguranța și liniștea cea mai desăvârșită” (Raportul lui Avram Iancu, p.82). Relațiile lui Avram Iancu cu abrudenii au rămas bune și-n perioada iernii, acesta obișnuind să meargă în oraș, ,,fiind în relații bune cu intelectualitatea a cărei viață era cel puțin în siguranță”. Această atitudine a lui Avram Iancu arată profilul moral al acestuia, tribunul moților fiind pătruns de cele mai nobile principii ale umanismului. (Va urma)
Dumitru Cauc
