,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei , după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…”
(Din Raportul prefectului de legiune Avram Iancu, redactat în limba germană de Ioan Maiorescu)
Între cheremul politicii vieneze și amenințarea pierderii de sine a vieții naționale…
O, ce toamnă însângerată a fost în acel an ’48! Ce vifor pustiitor s-a abătut asupra frumosului pământ transilvan! Parcă nu se mai sătura de sânge și de lacrimi! Amurgul și noaptea rațiunii își dăduseră mâna; o lacrimă cât marea era nația întreagă! Cine putea opri atunci tăvălugul urii și al neîncrederii! Războiul civil între transilvani avea să lase răni adânci, poate niciodată vindecate îndeajuns, căci, după cum se spunea chiar în acele vremuri de furtună, faptele ,,îngrozitoare și de rușine” s-au întâmplat ,,fără nicio trebuință, nu numai asupra averii și tocmai și cu delăturarea oricărui simț omenesc asupra bătrânilor, femeilor și pruncilor” (Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr. 46 din 15 noiembrie 1848).
Deși ,,inteligenții” revoluției maghiare lucraseră din plin la sporirea șovinismului, la ,,ungurirea românilor”, în inimile și mințile celor peste 100.000 de români prezenți la adunările naționale de la Blaj, și, prin ei, ale întregii națiuni române din Ardeal, cuvintele apoteotice ale lui Simion Bărnuțiu germinaseră, dăduseră roadă bună: ,,Dacă e nimicită libertatea poporului fără naționalitate, e nimicită totodată și cultura și fericirea aceluia..” (Al.Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, Tomul II, Viena, 1852, p.340). În septembrie 1848 nu se mai găsea niciun român transilvan care să se amăgească că fericirea putea veni de la ,,domnii” de ieri, oricâtă spoială de adevăr, dreptate și egalitate încercau să arate; lovirile, sângerările națiunii arătau altceva, iar românii transilvăneni erau hotărâți să-și apere ce era mai sfânt-naționalitatea.
La rândul lor, maghiarii, după încheierea celei de-a treia adunări de la Blaj, urlau de furie împotriva românilor, șovinismul lor precedent fiind alimentat și sporit de instigarea lui Kossuth: ,,…mi-e milă de acest popor al românilor, pentru că privindu-l noi de rebel nu-i vom da niciun pardon, ci-l vom măcelări cumplit” (Al.Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, Tomul III, Sibiu, 1943, p.72. Vezi și Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr.40/11 octombrie 1848, p.332). Mai întâi trebuiau dezarmați românii și apoi… ascuțișul sabiei și frânghiile făceau restul! Și toate acestea pentru că un popor, care nu mai putea suferi tirania aristocraților, își asumase naționalitatea. Diferența dintre cele două tabere care se pregăteau pentru înfrunatare o consituia dotarea cu arme; guvernul de la Cluj avea resurse și a înarmat bine toate cetele maghiare și secuiești, românii nu aveau decât lănci, topoare și furci, generalii austrieci, duplicitari, tergiversând dotarea acestora cu puști, tunuri și muniție.
Purtând în suflet cuvinte Bărnuțiului (,,Libertate fără naționalitate nu se poate înțelege la niciun popor de pe pământ”), fiind la curent cu toate atrocitățile care se abătuseră încă din vara anului asupra satelor românești, simțind că fără acțiune imediată s-ar fi pierdut însăși naționalitatea română, încrezător în drepturile sfinte pe care și le ceruse nația sa, și le statuase prin jurământ la Blaj, Avram Iancu nu mai stă o clipă după adunarea din septembrie și trece la îndeplinirea însărcinării date de Comitetul Național, care devenise ,,nu numai organul de legătură dintre Români și generalul Puchner, ci un adevărat guvern civil, care organiza rezistența militară și conducea acțiunea politică a poporului românesc din Ardeal” (Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1924, p.40).
Vremurile nu mai aveau răbdare cu românii, a căror siguranță numai prin forte proprii se putea împlini: ,,…pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei după împrăștierea adunării, în munții mei, și așezându-mă la Cîmpeni, începui organizarea gărzii naționale” (Raportul tribunului Avram Iancu, după V.Popescu-Rîmniceanu, Luptele românilor din Ardeal.1848-1849. În continuare voi cita ,,Raportul lui Avram Iancu”). Ajuns în munți, Iancu a trecut la organizarea oastei moților, formându-se patru tabere principale conduse de oamenii de încredere ai acestuia: la Cîmpeni, sub conducerea lui Nicolae Corcheș, bunul său prieten, la Bistra, sub comanda lui Alexandru Bistran, la Bucium, comandată de Dionisie Popovici și la Măgina, sub conducerea lui Prodan Probu. Alte tabere militare erau organizate spre Aiud.
Ce mlădițe ale erosimul și jertfei a dat atunci pământul românesc din toate mădularele sale – Ardeal, Bucovina, Moldova, Muntenia! Aici, în Ardeal, preoții și studenții tineri, înveșmântați în haina națională, gata de orice sacrificiu, au alergat la Iancu și împreună cu ,,generalissimul” lor în scurt timp au format armata ,,gloatelor”. Să-i dăm crezare și să ascultăm spusele Bălcescului, acest tânăr înamorat de nație până la ultima celulă a ființei sale: „generalii acestei oşti ţărăneşti erau nişte preoţi şi nişte tineri, abia ieşiţi din şcoalele de teologie, filosofie şi jurisprudenţă; ei nu puseseră până atunci mâna pe o armă, când nevoia îi sili a se face generali şi a câştiga bătălii… Lipsiţi de cunoştinţe şi de principii de artă militară, ei le învâţară în mijlocul luptelor. Am văzut cu mirare, cum ei dibuiseră adevăratele principii ale războiului şi cum simţiră importanţa poziţiilor naturale şi folosul ce ştiură trage din orice localitate”. În vâlvătăile războiului civil transilvan, acești tineri, generali de nevoie ai oștilor țărănești, ,,şi-au împlinit în viforul războiului datoria ca nişte eroi şi mucenici ai cauzei naţionale”(Ion Lupaș, Avram Iancu, în Anuarul Institutuluui de Istorie Națională din Cluj, III, 1924-1925, Cluj, 1926, p.14). După cum spunea în continuare marele istoric, ,,bucurându-se de toată încrederea poporului, ei au putut da lui Avram Iancu sprijin nepreţuit în organizarea legiunilor, în smulgerea biruinţelor şi în apărarea strâmtorilor, pe unde s-ar fi putut strecura duşmanul în cetăţuia munţilor ocrotitori. Ei au ţinut seamă de porunca Scripturii, care îi îndatora să fie ca păstorul cel bun, punându-şi sufletul pentru poporul încredinţat povăţuirii sale, iar nu ca năimitul care părăseşte turma în ceasul de primejdie şi fuge”.
Cetele lui Iancu erau gata să apere Revoluția Română din Ardeal, fiecare luptător, începând cu Avram Iancu, depunând jurământ de credință față de națiunea română. Ca supuși credincioși ai împăratului, moții erau de acum atleții luptei pentru pentru libertățile sfinte ale nației, lor revenindu-le misiunea pacificării patriei. La ’48 românii din Ardeal au dovedit cele mai înalte virtuți pe care le poate avea un popor: dragoste pentru adevăr, dreptate, libertate și frățietate, onoare, loialitate, credință, minte trează și braț oțelit. Dovedind loialitate constantă față de austrieci, în baza jurământului depus la Blaj, Avram Iancu a pus toată energia în slujba păzirii dreptății, a apărării patriei și pentru ,,înaintarea binelui umanității”.
O, cât de dureroasă va fi ulterior această neostenită loialitate! Rezultatul, în toamna anului a 1848, a fost nașterea unei armate bazată pe filonul vitejesc al moților și pe legătura intimă dintre aceștia și țara sfântă pe care o aveau de apărat. Când la 21 octombrie 1848, prefectul Ion Buteanu sosește la Câmpeni și-i comunică lui Iancu dispozițiile date de Comitetul National Român din Sibiu privind dezarmarea gărzilor maghiare, armata moților, devotată Craiului lor și națiunii române, era pregătită să intre în vârtejul istoriei. Dacă la ’48, în Transilvania, ungurii îi omorau pe români ,,cu grămada, numai din petrecere” (Ioachim Lazăr, Nicolae Marcel Morar, Avram Iancu în memoria posterității, Deva, 2008, p.20 ), îndemnul comandanților unguri fiind de un cinism și șovinism de neimaginat (,,Să stârpim fără milă neamul rebel”), românii au dovedit că ei erau oamenii libertății. Așa trebuie reținut pentru eternitate pornirea firească, creștinească și profund umană a prefectului tuturor trupelor românești din Ardeal. Cum asupritorii de până atunci, baronii maghiari și autoritățile maghiare n-au înțeles dorințele națiunii române, lupta contra ungurilor a fost ,,și luptă pentru libertate și scoaterea românilor din iobăgie” (Foaia Poporului, Anul XXX, nr.37 din 17 septembrie 1922).
Ce păruse în primăvara anului ’48 o înfruntare dintre lumea veche, conservatoare, aristocratică, asupritoare și lumea nouă, bazată pe dreptul fiecărui popor la viață națională, s-a transformat îndată într-un război civil, între unguri și români, austriecii, pe principiul ,,divide et impera”, făcându-și planul cum să-și continue nestingheriți imperiul multietnic. Având un spirit fin de observare, luând parte la evenimente, luptător dar și istoriograf în legiunea Auraria Gemina, Iosif Sterca Șuluțiu va spune: ,,Cel ce dorește să fie informat despre cele petrecute în acest teribil resboi civil, cetească istoria; eu, care am trecut preste acea catastrofă, îmi aduc cu fiori aminte de barbariile comise din ambele părţi” (Transilvania, anul XXVIII, nr.5-6, 1897, p.93).
Istoria… o, cititorule de azi, folosește-te de marea ei înțelepciune! Onorându-i pe cei buni, ia din ea focul, lasă cenușa să se risipească precum norii! (Va urma)
Dumitru Cauc
