,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
La arme, dară, fraților, la arme!
Transilvania intrase în război civil. Tăvălugul nu mai putea fi oprit de nimeni, mulțimile fiind energizate prin nenumărate proclamții adresate ambelor tabere,la învrăjbire lucrând asiduu și generalul austriac Anton Puchner. Oare, cum s-a simțit ,,neamul valah” când căpitanul maghiar de honvezi, Gabànyi, a îndemnat pe conaționalii săi și gărzile acestora să stârpească neamul românesc din Ardeal: ,,Să stârpim fără milă neamul rebel!” Ziarele românești ale epocii, mărturiile participanților la evenimente și scrierile ulterioare au descris tragismul poporului român din Ardeal, care până în luna octombrie a îndurat toate atrocitățile; sute de sate fiind distruse, bisericii incendiate, omoruri peste omoruri. Poporul român fierbea, dar era încă răbdător, ascultând de înțelepții nației. Îngrijorați de veștile ce le primeau din satele românești referitoare la crimele gărzilor maghiare și secuiești, în ziua de 19 octombrie 1848, în Sibiu, Comitetul Național Român emite două declarații, una către români și alta către maghiari și secui. În proclamația către români, după ce arată că istoria de până atunci a românilor nu a fost decât ,,o vale de lacrimi, o stare mai rea decât moartea și iadul” (Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr.42, luni, 18 octombrie 1848), neavând ,,dreptate în fața domnilor ungurești”, proclamația vorbește despre intransigența maghiarilor față de celelalte națiuni din Transilvania, ei recunoscând o singură națiune, cea ungurească, prin aceasta ,,nimicind națiunea română”. Informându-i pe români despre pericolul ,,nimicirii”, proclamația spune: ,,Frați români! Numai un mijloc este de a apăra dreptul când îl calcă în picioare cei blăstămați, acest mijloc este puterea… toată națiunea română este în primejdie, drepturile tronului sunt călcate, legea noastră cea sfântă este batjocorită de păgâni, la arme, dară, fraților, la arme! Ca să faceți o putere de care să se sperie păgânii. Alergați drept aceea la arme, români tineri! Ca să vă luptați odată și pentru neamul vostru… La arme, dară, fraților! La arme!”. Deși în inimile românilor se întipărise teama că vor fi copleșiți de ura și armele maghiarilor și ale gărzilor secuiești, generalul austriac Puchner încă ,,reflecta” dacă înarmarea românilor servea sau nu cauzei austriece. ,,Îmbulzindu-se știrile din comitate despre cruzimile fioroase comise de unguri și mai ales despre dezarmarea garnizoanelor militare din orașele ungurești și despre ocuparea și prădarea depozitelor de arme, de muniții și de echipamente” (V.Popescu-Rîmniceanu,luptele românilor din Ardeal, op.cit.p.49). În 21 octombrie 1848, din Sibiu, generalul Anton Puchner aviza propunerile Comitetului Național Român, după aprecierea comandantului militar austriac, 195.000 de români puteau forma îndată garda națională română, acesta subliniind și necesitatea dotării cu arme a acestor legiuni. Peste două zile, Puchner încuvința și formarea unei unități românești de cavalerie (Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr.45 din 8 noiembrie 1848). Inconsecvența nu l-a părăsit nici în zilele ce au urmat pe comandantul suprem al trupelor austriece din Transilvania. Ulterior, la începutul lunii noiembrie, același comandant militar, urmând niște instrucțiuni clare de a-i diviza pe români, venea cu propunerea dezarmării legiunilor românești, propunere respinsă vehement de Comitetul Național, în replică, ofițerul austriac amenințând cu tunurile. Cel care a formulat protestul și refuzul poporului român către general a fost George Barițiu. Ce curaj! Ce devoțiune totală față de nația sa! Ce realism politic! Unde-s, Doamne, azi, tribunii nației?
Câtă disperare era în inimile românilor! Naționalitatea română simțea din nou tăișul ascuțit al sorții. Mugetul urgiei nedreptății înfiora și măruntaiele frumosului pământ transilvan. Atunci, din pântecul acestuia s-au auzit glasurile celor căzuți la 1784, pentru aceleași înalte idealuri: ,,Voi, care i-ați ucis pe Horea, Cloșca și Crișan, ai noștri toți, ca să vă păstrați doar vouă rostul, până când? Am murit noi, dar ne-au rămas munții, văile, pădurile, furcile, coasele, topoarele ascuțite lăncile, ne-au rămas fiii, nepoții, sufletul și durerea înverșunată care nu va mai cunoaște milă!”. Tirania luase chip de fiară, iar românii erau hotărâți să numai lase fiara să le strice rostul! Atacați în sfințenia ființei lor, românii deveniseră mai hotărâți ca oricând să apere ce era al lor, iar ofensiva șovinismului maghiar și atrocitățile care-l urmau trebuiau oprite. Anton Puchner s-a trezit și el din amnezie doar după ce i-au fost aduse o mulțime de informații despre generalizarea ofensivei secuilor asupra românilor. Aceștia, ca urmare a adunării secuilor de la Lutița, din 15-16 octombrie 1848, au refuzat să mai recunoască autoritatea lui Puchner, declarând că ascultă doar de guvernul lui Kossuth, practic devenind ,,brațul înarmat” al guvernului maghiar. În primele patru zile după constituirea oastei secuiești, alcătuită din 4 brigăzi, fiecare având 4000 de luptători, s-au prădat și incendiat 9 sate, la jumătatea lunii decembrie numărul satelor românești și săsești predate și incendiate trecând de 100. Simțind că este depășit de evenimente, ceea ce se va și dovedi în lunile care vor urma, comandantul austriac va cere Comitetului Național Român să sporească ,,cât poate” numărul glotașilor, cu acest prilej aflând că din cei aproximativ 20.000 de glotași, în jur de 1200 dispuneau de arme de foc, restul fiind înarmați cu lănci și furci. Credincios celor asumate și întărite prin jurământ, Comitetul Național Român va trece îndată la fapte, iar Iancu lucra de zor la mobilizarea cetelor sale, același lucru făcându-l și ceilalți tribuni în zonele revenite lor.
Organizarea militară a românilor în toamna anului 1848 și în prima parte a anului 1849, indiferent de toate mizeriile scrise atunci, și după, chiar și azi, de publicațiile maghiare, a servit doar apărării cuceririlor revoluționare ale națiunii române, cum am spune mai deslușit pentru sufletul românului de ieri și de azi, era făcută pentru ca un neam să rămână, să nu moară. Armata română a lui Iancu de la ’48 a fost sortită luptei conștiente pentru naționalitate, iar vitejia fiilor ei a fost cântecul cel mai dulce de preamărire al naționalității! O, timpuri, oare când va avea din nou nația română viteji cu inima și brațul, precum aceia despre care vom cuvânta în continuare?
(Va urma)
Dumitru Cauc
