Bătrâneţea este seara vieţii care-şi aduce cu sine şi lampa Eseu deloc pro domo şi lipsit de modestie

2230

Mi se va reproşa, probabil, că însăilez truisme, că am alunecat pe toboganul banalităţilor şi adevărului demult fumat. Mea culpa, nu vreau banalităţi ipocrite şi nici pledoarii senile, scoase din damful cazanului de ţuică. Şi aceasta pentru că bătrânul n-a trăit degeaba, cu nasu-n pernă ori visând cai verzi pe pereţi. Aici sunt şi eu cu tot ce ştiu, gândesc şi glăsuiesc. Bătrânii pot fi, cu greu, aşezaţi în clasificarea cărturarului spaniol Antonio de Trueba care, persuasiv, spunea: „Oamenii în vârstă se împart în două categorii: cei al căror păr alb înseamnă înţelepciune, şi cei al căror păr alb nu înseamnă decât bătrâneţe.”
Bătrînul este, se vede treaba, omul pe care timpul 1-a cruţat, nu i-a turnat var nestins în oase şi creier, când pe atâţia tineri i-a dus cu totul la pierzanie. A fost menajat şi cu blândeţe îngrijit bătrânul, cu siguranţă, pentru un scop, acela de a fi mărturisire, o confidentă destăinuire despre trecut, acum, la timpul adânc al vieţii, pe care dacă-1 uităm, cum se întâmplă adesea, suntem pierduţi.
El are experienţa, acel tezaur de care n-ai cum să nu ţii seama, dacă eşti realist şi inteligent şi nu vrei s-o iei, întruna, de la început, ca Sisif al lui A. Camus. Bătrânul ostoit de munca fară menajament, adesea zi şi noapte, are o bună şi pilduitoare judecată (când nu-i împins să şi-o anihileze, prin condiţiile ostile pe care societatea vitregă i le aruncă în cap), mai temperată de învolburarea înflăcărată a tinereţii entuziaste care, deşi e superbă şi, implicit, necesară, izbeşte de multe ori cu capul în zid sau cu nuca-n perete. Titu Maiorescu era convins că: „Tinereţea e totdeauna o enigmă, vârsta matură e dezlegarea enigmei”. Conexiunile bătrânului cu trecutul, cu rădăcinile trainice, cele care nutresc cu seva lor, te ajută să rămâi în picioare când vin uragane şi urgii, jaf şi ură. Este de netăgăduit că are un picior Dincolo, de aceea Cerul, cu îngăduitoarele lui parce, îi inoculează mereu ceva în plus, mai pilduitor, mai sentenţios, un pic, o fărâmă de echilibru, de siguranţă şi forţă şi o anume lumină, căci bătrâneţea e seara vieţii care-şi aduce cu sine lampa, ori cum spune J. Jaubert: „Amurgul vieţii îşi aduce cu sine lampa”. Să luăm în seamă ideile ce pot fi decelate din avertismentul scriitorului elveţian Henri-Frederic Amiel: „Când frunzele vieţii se zbârcesc şi se usucă, ciorchinele este mai dulce şi mai roşu”.
De la bunici ori părinţi ştim că bătrânii au o înţelepciune anume, căci au văzut şi citit multe, au trăit multe, au auzit multe şi, cu siguranţă, au greşit multe, după cai verzi pe pereţi n-au umblat însă, aşa că un sfat dat de ei, la timp, este necesar şi nespus de preţios. Din abnegaţia şi dăruirea lor, din iubirea, înţelegerea şi îndemnul lor, din suferinţele, cumpătarea, toleranţa şi îngăduinţa lor avem ce învăţa şi cu migală spori. Este aici un regal de calităţi şi virtuţi omeneşti pe care noi, ceilalţi, furaţi şi sugrumaţi de insolitul cotidian, ce stă să ne înece şi să ne înghită cu totul, le eludăm ori le uităm. Concis şi cu fermă convingere B.P.Haşdeu formula: „Trecutul este uşa viitorului”.
Contemplând cu timidă atitudine, mă uit la noi: suntem permanent pe picior de război, vrem, parcă, cu tot înadinsul să obiectivăm cuvintele poetului latin Plaut: Homo homini lupus”, în care este sintetizată lăcomia, ura şi ferocitatea, tirania şi despotismul, ce-i transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor. Eu, în sfânta mea meditaţie, optez pentru principiul umanitar de viaţă formulat de Seneca: homo res sacra homini (Omul e ceva sfânt pentru om). Cei mulţi au rămas cu panicile lor, cu timpul şi timpurile lor, cu grijile, cu temerile, cu anxietăţile lor, cu vanităţile şi orgoliile lor, toate energofage şi cronofage. Viaţa ne este agitată, ziua de mâine nesigură, ne batjocoresc demenţii, alcoolicii, neruşinaţii şi ticăloşii. Înotăm în superficialitate şi primitivism, marginal şi imediat, când nu în derizoriu ori ridicol, dăm demenţial din coate, dăm brânci oligofrenic, dăm „la gioale” ca nişte paralitici, dăm la cap, dăm în dreapta, dăm în stânga, înjurăm ca nişte scofâlciaţi mintal şi luăm la rându-ne şuturi, când de la dreapta, când de la stânga. Scabroasă viaţă pe demolata noastră cărare! Suntem atât de puţin înţelepţi încât ne dăm şi singuri în cap, cu dreptul în stângul şi invers, căci ce altceva este ura, invidia şi stresurile toate, pe care noi ni le provocăm singuri, fiindcă nu ştim să alegem şi nici să cântărim parcimonios. Ce e esenţial? Ce merită? Ce asigură cu adevărat viitorul? Ce-i de sperat şi pentru ce-i de luptat?
De la nivelul senectuţii contemplu rânduielile umanităţii, în ansamblul lor, dar, bineînţeles, şi societatea românească ajunsă cam săracă şi jerpelită, înfometată, bântuită de ignoranţi şi analfabeţi, brute şi mitocani. Mă uit la noi, ajunşi, bine-mersi („bipezi” adică!!) în Anno Domini 2014, după nechibzuite, lungi şi zbuciumate eforturi. Avem, evident, o rânduială nedreaptă, violentă mai tot timpul, cu o justiţie găunoasă, plină de erori şi eroi anonimi care, cu adevărat, au pus umărul s-o împingă înainte, în necazul ciubucarilor, găinarilor şi şarlatanilor. În vremuri, demult apuse, se ştiau puţine, se ştia însă respecta bătrâneţea, chit că era rară, era socotită în acele vremuri un stâlp de nădejde în dezordinea trufiei celor ce iau viaţa-n piept ori la început. E drept că eschimoşii, mai vitregiţi de natură, de climă şi mai lipsiţi de lumină, îşi puneau bătrânii pe un bloc de gheaţă cu un coş de mâncare. În anii din urmă nu mai sunt puşi pe sloi, dar nici mâncare nu le prea dăm noi, căci pensiile sunt ridicole şi nesigure, medicamentele-s scumpe şi toate-toate-s pe bani necăjiţi şi o viaţă munciţi.
Antropologia şi axiologia furnizează peremptorii date că înainte vreme un bătrân iscusit, îndemânatec şi înţelept era cap de breaslă, se ştia că se poate învăţa de la el. În anii de urmă un bătrân luminat, cu ştiinţă de carte, este cap de listă pentru pensionare, disponibilizare, dare afară, umiliri, vitregiri, arogante nedreptăţi, înlocuire şi atâtea alte şicane perfide.
Au fost vremuri când bătrânii învăţaţi, din orice domeniu, formau şcoală, organizau consultaţii pentru ca şi alţii să se adape din ştiinţa, valoarea şi experienţa lor fertilă, strânse cu trudă şi cu cinste prin ateliere, laboratoare şi biblioteci, de aici şi din lume. Acum „După mine, Potopul!” – şi nu pentru că el, BĂTRÂNUL, n-ar vrea. La vedere şi de hermeneutizat sunt stihurile lăsate nouă de Adrian Păunescu:
„Bătrâni şi tineri îşi trăiesc osânda De-a nu se bucura de nici o rază,
Noi sintem Ţara-n care mai lucrează Rugina, avocaţii şi dobânda”.
Au fost vremuri când un bătrân era respectat, fiindcă aşa era tradiţia cea normală şi evlavnică, bună şi smerită. Mai nou şefii îşi învaţă subalternii să râdă, să desconsidere şi să miştocărească, să-1 sâcâie şi tachineze pe cel bătrân. Aşa suntem martorii unor atrocităţi abominabile. Mă consolează neglijabil faptul că şeful calpuzan, ajuns şi el sexagenar, o- ncasează, din plin, cu aceeaşi monedă, căci jigodismele lui frivole se repercutează lovindu-1 în moalele capului ca pe o jiganie fără vlagă. Tinerii, cu rele purtări, îi zic: „Câinele ăla bătrân”, îl desconsideră, îl detestă şi urgisesc, îl urăsc şi îl iau în răspăr, în derâdere, batjocorindu-1, căci „lupii tineri” au fost stimulaţi şi întărâtaţi îndelungată vreme. Uităm că: „Un zâmbet sau o vorbă bună spusă unui bătrân este a-i dărui o zi mai mult din viaţă”. (V. Conta). Viaţa e mai puternică decît nesăbuinţele ei, este plus de înţelepciune şi lumină.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here