Noi, cei din Drăgoeşti, nu mai mult de 120 de familii, cu biserica noastră şi cu credinţa în Dumnezeu, mereu sub vremi, unii ne vorbesc de la Mama lui Mihai Viteazul, alţii de mai încoace, copii cu frica lui Dumnezeu, proprietari din Seuca până în Dealul Arcanilor, din Teleşti şi până în Hobiţa… mândri şi orgolioşi, care în 1904 am început să strângem bani cu băncuţa pentru biserica din sat, construită între 1904-1919 sub Preotul Ion Brâncuşi, hirotonisită în 1919.
Atât de răbdători cu noi înşine, dar mai ales cu ceilalţi, până când, în 1968, am fost scoşi din Dicţionarul Limbii Române. Fosta plasă, fosta comună Brădiceni dispărură…
Urmaşii lui Mircea cel Bătrân
Noi, urmaşii lui Mircea cel Bătrân…Mărturie stau Bogdăneştii, Urlanii, Gruia şi Smida, Stârcul, Dealul Bătrân şi Răchiţii. Câte moşii, câţi proprietari. Mai coboară şi azi din zilele de odinioară, la sărbători, îmbrăcaţi în haine de dimie şi dulămi pe umeri…Ce femei frumoase, ce bărbaţi… Boierul Urlan, cu sate sub porunceală de la Şuşiţa până la apa Orlei. Boierul Mongescu, Postelnicul Mămară şi mai încoace, în zilele care au urmat…
Eroii din Cimitirul Satului
Cu cine să încep… Cu Pora, cu Neicuţescu, cei care nu au vrut să se înscrie în colectiv şi luaţi cu Maşina neagră s-au întors numai pentru a se aşeza în Cimitirul Satului, sau cu Moş Gancea, cu Codiţă sau cu Amos, cu Agronomul sau cu Genie Brâncuşi…Oameni simpli dar înţelepţi, oameni drepţi… Satul acesta Drăgoeşti, străbătut de un pârâu limpede ce Alex. Ştefulescu spune că se chema „Sunătoare”, după cum sună ducând pietrele la vale, un râu limpede, rece vara şi cald iarna, din care în ziua de Bobotează mai ies aburi şi azi, un dar dumnezeiesc pentru sat care nu a secat niciodată, de când îl ştiu şi mă ştie ducând odată la vale Moara Lui Pora, a lui Parlat, cel cu Vuva, moara lui Paicu şi a Ciucioanei, a lui Renghea şi a lui Costică Ciolofan, zis Băluţă. Am uitat pe cineva?… Pe vestitul Nicu lui Pavel, tâmplar de mobilă sau pe moş Alexe Goga, vecinul de peste drum, tot aşa de renumit ca tâmplar. Sau pe moş Alexe Paraschivoiu, cel cu via de tireaz din Deleţ, prieten bun cu preotul Brâncuşi. Şi echipa de dulgheri, cei care au făcut casa lui Agronomul, pe vremea războiului, coborâtori din vestiţii italieni care au făcut casa lui Buligan, Grindeanu, fraţii Baltă şi tata, de ciopleau din bardă şi secure numai, stejari aduşi din pădure cu câte patru perechi de boi şi-i încheiau în „coadă de rândunică”. Că păduri erau, slavă domnului, şi înaintaşii noştri ştiau să le preţuiască, arzând surcele şi iarna şi vara. Urmau cărăuşii de lemne, ce duceau lemne la Târgu-Jiu. Mai erau cei cu căruţele cu cai, ce duceau varul până mai jos la Dunăre, fructe şi vin şi se întorceau cu grâu şi porumb. Dealurile erau pline de vii, că nu era om să nu aibă un răzvor de vie, fie altoi cum avea popa Brâncuşi sau Boca, vestit cantor de biserică, sau Iulică Ciolofan, sau Motroacă, cu via de altoi din Dealul Hobiţei, de unde aproape nu era copil care să nu guste, cel puţin când coborau stăpânii cu carele pline în sat câte un strugure din belşugul toamnei cu stăpâna în car, ca Mama Gia cu struguri în salbă la gât, împărţind la unul sau la altul.
Omul cu mai multe femei
Să nu uităm grefierii din sat. Milică Popescu, care nici el nu ştia câte femei a ţinut, Ion Ungureanu Tiribâcu, Diaconescu, ginerele lui Pora, Matei Popescu, avocatul Dobrotă. Familia Scăunaşu, cu fiul Dumitru căsătorit cu frumoasa Aurora, fata popii Gureanu, fost şef al Administraţiei Financiare Târgu-Jiu. Ion Alani, toată viaţa factor poştal care împărţea scrisorile prin Bâlta, Bâltişoara, Frânceşti, al cărui cal ştia mai bine decât el vinul bun şi femeia frumoasă. Iulică Ciolofan, care a umblat prin mai toată ţara până a ajuns diriginte de poştă, funcţie lăsată şi ginerelui său Dumitrache, odată cu fata „Speranţa cea frumoasă”. Ion Ciocâltea, rănit din război, şi care în piciorul lui de lemn împărţea scrisorile în sat. Şi Ion Scafeş, al lui Urdă, care a lăsat urmaş la poştă pe fiul său Titel.
Ion Căpruciu
