1. Soarta scriitorului complex
Continuu această nouă carte despre practicteoria poeziei, despre poeţi, despre limba lor poezească, dintr-un motiv elementar: sunt deopotrivă poet şi critic, cu o activitate de vreo patru decenii la activ şi cu „O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” la a cărei a treia ediţie muncesc deja de vreun an.
Tărâmul poetic e un teritoriu cu mişcări tectonice mereu surprinzătoare. Scoarţa lui transretorică scoate mereu la suprafaţă vulcani de expresivitate lirică, epică, de-o prospeţime stilistică de izvor destupat.
Truditor în imaginarul literar, care intră ciclic într-o criză născătoare de noi curente esteticoteoretice, care la rândul lor produc veritabile capodopere artistice într-o serie practic transfinită, m-am dumirit că fără vocaţie şi abnegaţie, fără dăruire sacrificială şi stăruitoare relecturi, nici o operă nu-şi poate îndeplini toate atributele, nu-şi poate autodepăşi propriile limite (uneori inerente, independente de propria voinţă ecriturală – n.m., I.P.B.).
Poşta îmi aduce săptămânal cărţi după cărţi; ca un blestem, în peisajul literar actual, criticii şi istoricii literari cu har şi dar hermeneutic sunt din ce în ce mai puţini; mă refer la profesioniştii veritabili, autentici, cu bagaj livresc şi orizont cultural mereu deschis la noutăţile fiecărui domeniu în parte (câte-or mai fi fiind în vasta arie a modernităţii poetice).
S-au stins recent comentatorii consacraţi ai fenomenului poetic românesc şi european. Sunt pierderi considerabile, incontestabile modele, cu destinele cărora mi-am încrucişat soarta de scriitor complex (şi complet aproape, căci, în „atelieru-mi de visătorie” am redactat şi un roman teatral reconfigurat în scenariu cinematografic şi/ sau dramatic, gata în curând de dat la cules – n.m.,I.P.B.).
2. Restituio in integrum
Demarez efectiv cu o reindentificăre a operei poetice a unui neomodernist pe nedrept marginal(izat) într-un eon confiscat de criticii literari prea servili cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei, Nicolae Labiş, Ana Blandiana ş.a.
Departe de mine orice gând de a submina poziţia de frunte a cestei extraordinare pleiade de poe(i)eticieni cu o producţie editorială covârşitoare. Mai autoexigent, Coman Şova a rămas cumva în umbra acestor „corifei” ce par de necontestat (în acest sens „eforturile” lui Gheorghe Grigurcu de a le submina avansul sunt lipsite de orice şansă – n.m.,I.P.B.). Însă poezia (şi mărcile poeticităţii sale) rămân să confirme un statul axiologic mult mai pregnant, cu o identitate auctorială şi autoreferenţială cu adevărat inconfundabilă.
Am primit de la editorul Aurel Ştefanachi o antologie atotcuprinzătoare, cu un aparat de „Opinii Critice” cvasicomplet; evident printre criticii care i-au comentat volumele de poeme mă număr şi eu cu un eseostudiu inclus în cartea mea „Reinventarea capodoperei. Drumul prin oglindă” apărută în 2020 în colecţia „Opera Omnia. Publicistică şi eseu contemporan” la reputata Editura TipoMoldova de la Iaşi.[1]
Având acest gest de „restitutio in integrum” la dispoziţie, viziunea-mi criticoistorică s-a putut reconfigura, cumva, chiar dinspre fundamente, rebazată pe cele 786 de pagini sub titlul reprezentativ şi nobil „Cuvinte de reazem. Uimirea de a fi”.[2]
În „Astrul nimănui” (1970), Coman Şova oximoronizează cu o voluptate rece. Poemul are un autor textualist: un „păianjen de lumină-n marmură-adormit”. O silă sartriană îl opreşte din lucru, îi invadează fiinţa o greaţă existenţială. Anticipându-l pe Mircea Cărtărescu, cel din „Dragostea”[3], Coman Şova ne informează că îi e sângele mai vârstnic de extaze iar privirea îi e ştearsă de privelişti gri. Accentul de coloristică ceţoasă demască politicul de eră ceauşistocomunistă cenuşie exasperantă încât îşi ia inima în dinţi şi i se adresează unui Dumnezeu transcendent ca să-l salveze de propria fire răzvrătită, cârtitoare: „Doamne, dă-mi putere să fiu mai lângă femeie,/ dă-mi în suflet câmpuri să alerg haihui,/ fă din vag înfrângeri zmeie pe-alizee/ dă-mi răbdarea lungă a lui nimănui”. Tonul antifrastic, care subminează substil orice dictatură, răbufneşte discret, ca să-şi revendice firescul drept la libertate.
3. Insistenţa antiutopistă
Neomodernismul lui Coman Şova este un demn urmaş al poeziei interbelice. Practică a erupţiei lirice, oximoronul, emergenţele suprarealiste creează diferenţa. Discursul liric devine nonconformist. restructurează dicţiunea fie expresionist fie resurect din modelele universale. Etalează urâtul ostentativ, tulburând elegiacul cu antirugi la Divinitate, precum Arghezi, Stelaru, Tonegaru, Gafton, Cosma şi alţii: „Fă-mă, Doamne, praf în putrede raze,/…/ întunecă-mi ochii în negre extaze,/…/ decapitează-mi muzici în auz” etc.
Atmosfera e transbacoviană în genere, paroxistă, cu secvenţe infernale, cu peisaje citadine consternante: „cerul e un uger de ploaie nemuls, în pulsul unui timp astenizat”, o „ruga fierarului” te lasă perplex. Paradoxurile i se ivesc poetului în cale şi-l „doare auzul de voci implantate ca faruri în noaptea de glod cântător”. Aerul mortuar descinde din cumanism, o durere imensă învăluie fiinţa poetului „îmbătat de necunoaşteri când vin muzici din pustie”.
Ceva comun între Coman Şova şi Paul Celan reconotează imaginarul poetic al celor doi poeţi stingheriţi de zgomotul „decapitând imagini”, călcând greu, târâş, pe melodii, ţopăind pe timpane, pe nervi, pe lacrimi. Soluţia ieşirii din „liniştea cu palmele zdrobite” e onirică: visarea unui paradis natural, admirabil de plastic descris în „Visez un loc”, unul de pace, „cu cerul sfânt ca miercurea-n amurg şi stâncile de psalmi pustii” amplasat „pe astrul nimănui”.
Dar trecând în etapa verslibrismului Coman Şova poate fi şi polemic, agresiv, prozaic, iconoclast, caustic, sarcastic, revoltat, demoniac, umanitarist, democratic etc. Persiflând cu o insistenţă utopistă (antiutopistă mai exact) realul, poetul şaizecist compune o poezie a griului, a cenuşiului, a spaimei, a strivirii, a coşmarului, a fadului, a schilodirii, a privirilor scuipate, peste tot, a prăbuşirii în golul concupiscent, a lehamitei, încât e de mirare că la an 1970 Coman Şova să fi putut publica o asemenea carte anticomunistă, antiidilică, în care trupu-i mâhnit de prea multe oprelişti, ochii-s plânşi de neîmpliniri, tâmpla-i arsă de învinuiri etc.
Redactând acest studiu iau act în poeticitatea şovaiană de omnipotenţa logosului, de poetizarea apoeticului şi antipoeticului; de foamea de cuvinte încrâncenate să demaşte răul veacului, de relaţie dintre viaţa de toate zilele şi livresc, despre construcţie şi joc în mecanica poemului, de lirism eutanasic ş.a.m.d.
4. Cuvintele: febre lungi
Bântuit de un soi de „nesomn al capodoperelor”, Coman Şova include teoria poetosofică în chiar corpul textului. Ba asistă la „oroarea păreri inventând”, ba la „bolboroseala laudei ce sună ca tinicheaua aruncată pe cristal”, „Testamentul unui tânăr” nu mai vrea nimic, e unul nihilist („nu mai vreau nimic”). Într-un „Imn”, „ce sfinte mâini, ce brize, ce cânturi, ce ninsoare au modelat curburile fecioarei cu strigăte şi flaute ce cheamă ţărâna lui Adam” (Imn, p.36).
Astfel că tendinţa spre rotund a poemului e triadică, apolinică, orfică, ezoterică; citez titluri emblematice pe acest aliniament terţinclusiv: „Cuib de silex”, Inel de argilă, Tu eşti fântâna toată, Striviţi în dinţii unei flori, Al treilea nu; Iad… rai, Joc, Zaruri, Fantoma nuferilor, Magnoliile, Mărul, Invitaţie, Rouă, Steaua de aur, Taine, De la capăt, Cu fiecare rază; Nisip, nisip; Sferă, Silabe, Cuvintele, Cercuri concentrice.
Din transdoinaşiana „Cuvintele” aflăm despre cuvinte că „sunt întâmplări”, iar întâmplările sunt poetul; tehnica liricosofică e „valul întâmplat mereu” heraclitic, iar în context euthanasic „cuvintele-s febre lungi, făpturi fricoase de care poetul trebuie a se teme”, numai atunci când „peste fire-s de frumoase” (Cuvintele, p.577).
Coman Şova descinde oarecum din „claritatea obscură” a lui Gellu Naum căci precum acesta practică un joc de claruri în obscur, de vizionarism eruptiv, de bizarerii, surpriză şi absurd interpretate temerar într-o gamă de expresivitate de „joc enorm cu-otrăvuri gri” ori dimpotrivă într-un ton optimist când „drumul până la rodul frumos al verticalităţii este înscris pe fruntea învingătorului”.
Oricum trebuie receptată poezia şovaiană ca o platformă din care au emers generaţiile ’70, ’80, ’90. Diversitatea ei nu-i deloc deconcertantă, deloc obositoare, căci lirica poetului „lansează chemarea în întreg aerul ca s-o respire”. „Nu se poate să nu respiri/ chemarea ei/ care-ţi poartă paşii spre lumina de dincolo/…/ fluture orbit de lumină”. Poetul practică o paletă largă de stiluri, maniere, neo-, post- şi trans-moderniste. E cumva şi modul spontaneităţii pure, pe care-l ilustrează strălucit şi Petre Stoica, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, George Vulturescu ş.a. (vezi „Spital”, „Rătăcire”, „Şah”, „Calm”, „Mărturisire de dincolo”).
5. Sublima meditaţie
Coman Şova a fost, este, va fi un poet insolit, de-o stranietate extrasă dintr-un fabulos mitologic subsidiar. Condiţia-i creatoare nu-şi trădează adevărul conştiinţei artistice. Remarc prin urmare spiritualizarea oracular-tragică a poeziei, eclectismul de structură intratextuală (dictată de timpul transistoric căruia i se integrează), îndeplinirea atributelor unei summa a poeziei româneşti contemporane, dubla direcţie, paradigma practicosintagmatică: umană şi estetică; prezenţa supratemei, de sorginte evident modernistă interbelică: uimirea de a fi, rezemată pe/ de cuvinte, al căror rol poetic demitizează ca să remitizeze simultan reînvierea reflexivă a figurii de stil. Citez din „Astrul nimănui”: „din pupile, lumina pâlpâie blând”; „tavanu-i pietruit cu nenoroc”; „şi zbor de plumb căzut din cerul mat”; „dar timpul mi-e nisip spălat de valuri”; „Şi-acum se zbate undeva în umăr o pasăre în veşnic asfinţit”; „spectrul vine spărgând cu tâmpla somnul unui astru”.
Vocaţia-i funciară pentru lirismul de sublimă încordare meditativă încurajează efortul recuperator şi reevaluator de-a constata caracterul iminent al redimensionării calitative a poeziei lui Coman Şova; care se îndepărtează de sonurile contemplative melancolizante făcând loc unor peisaje convertite în vizuini interioare tulburate de „răul” metafizic şi cutremurate din temelii de relaţia ontică dintre text-subtext-transtext. Ca şi A.E. Baconsky, autorul lui „Marival” (1974) îşi înregistrează mutaţiile lăuntrice, antrenate de un eros al cărui monolog interior suferă pentru „cuvântul cel slăbit de precauţii”; motiv pentru care îi substituie „un duh robust cu ramuri de cristal”. Tot erosul îl determină să-i declare iubitei, văzută ca fiind „fântâna toată”, că el îi este ei „partea de fântână pentru o sete” şi că altfel „cuvintele n-ar mai avea aer pentru a se rosti”. Dar eu aş putea deduce, hermeneutic, şi faptul că iubita aceasta hipnotică ar putea fi muza, poezia, limba română etc.
Iată de ce poezia lui Coman Şova are înălţimi uluitoare, monumentale, de pe care pot privi în jur şi admira orizonturi transgresate de transa levitaţiei, de iluzia autonomiei ideale, de lucida aspiraţie de-a atinge finalmente absolutul, de calitatea cenzurii ultime, aplicată sentimentului deja trecut prin retortele unui desăvârşit alchimist, dedat la disciplina harfei angrenate totuşi în inconformism social-politic, deşi îşi trăieşte sacrificial, cu o halucinantă concreteţe drama propriei alienări (ca atare dezalienarea i-o aduce voluptatea sarcastic-dureroasă, sfâşierea, cu un scepticism iremediabil, a vălului speranţelor de pe faţa zonelor inefabile ale vieţii, ca să demaşte, într-un neverosimil ritual, fardul de închipuiri inutile, „capcane peste tot şi gropi adânci”, tocmai el, „pionul supus, de sacrificiu”.
Nota mea: Acest articol critic este un comentariu al volumului de tip „Opera Omnia”, Cuvinte de reazem. Uimirea de a fi, de Coman Şova, apărut în anul 2020, la editura TipoMoldova, condusă de Aurel Ştefanachi (în 784 de pagini) (I.P.B.).
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
