„ …În fracţiune de secundă, descoperisem ceva, ceva care până la acea dată îmi fusese necunoscut. Nu trăiam euforia unui succes, ci mai degrabă un fel de implozie devastatoare ce-mi paralizase mişcările, totul determinat de o sensibilitate pe care acum mi-o descopeream în forma ei cea mai profundă…”
Iată cum descrie tânărul Grigore Gociu momentul când află că de acum înainte va fi student, vreme de câțiva ani, la Universitatea „Victor Babeș” din Cluj, Facultatea de Științe Naturale, perioadă marcată de bune şi rele, dar pe care ne-o va prezenta cu sensibilitate şi nostalgie în romanul “Căminul Racoviţă”, Editura Singur, Târgovişte (Partea I, 2013; Partea a II-a, 2014).
Povestirea în ordine cronologică a unor evenimente trăite de autor, cu detalii semnificative şi observații personale, m-ar îndreptăți să cred că am în faţa mea un jurnal personal, pe care deținătorul l-a păstrat cu credință, iar acum îl dezvăluie şi îl dezvoltă, cu intenția de a-l pune pe masa cititorului avid de lectura unui astfel de gen de literatură… Un jurnal al limitelor impuse de un sistem totalitar, al privațiunilor materiale, un jurnal al umilirii şi umilinței, un jurnal al desprinderii de adolescentă şi intrării în maturitate… Crearea, însă, a atmosferei de epocă (anii:1956-1960), construcția originală a personajelor prin caracterizare directă şi indirectă, arhitectura textului epic, îmbinarea fericită a mai multor moduri de expunere, fantezia creatoare, faptele şi întâmplările narate cu savoare, valorificarea fondului stilistic al limbii…, mă determină să recunosc că opera literară, “Căminul Racoviță”, a scriitorului severinean, Grig Gociu, este un autentic roman de autoficțiune. Când fac această afirmație, am în vedere că nu orice povestire la persoana I, singular, este autobiografie, şi că nu tot ce se scrie în literatură este şi adevărat. În acest tip de scriere, adevărul şi ficțiunea, fără să păcătuiască în vreun fel, merg mână în mână, completându-se reciproc. Îmbinarea fericită a celor două coordonate pune în lumină talentul scriitoricesc, măiestria artistică, fără de care o creație nu ar rămâne decât o simplă compoziție.
Ca să scrii o operă literară de succes, cum este, fără niciun dubiu Căminul Racoviță, pornită de la experiențe de viață personale, nu e nevoie să copiezi realitatea. Atunci, unde ar mai fi frumusețea? Nici Ion Creangă nu o face, în “Amintiri din copilărie”…, şi nici alți scriitori de literatură autobiografică. Dacă vrem o copie fidelă a unei realități, apelăm la un aparat de fotografiat… Cartea domnului Gociu este o operă literară complexă, cu conflicte sociale, psihologice, morale, cu o implicare emoțională totală din partea autorului, cu o evocare nostalgică, aproape mitică, a unui trecut, care, pe de o parte s-ar dori uitat, dar pe de altă parte clocotește viu în sufletul scriitorului, nu-i dă pace şi nici nu îl ajută să se vindece de rănile lui. În fine, autorul aduce în povestire exemple ușor exagerate, ca orice exemple care se vor pline de învățăminte şi, în același timp, ne oferă o imagine amplă asupra societății românești cu tarele ei, la mai bine de un deceniu de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale…
“Căminul Racoviță” este o carte prin care autorul depune mărturie despre o perioadă dramatică din istoria noastră națională, postbelică, perioadă trăită la limita de supraviețuire a ființei umane, în drumul ei de a se împlini profesional şi social. În altruismul său înnăscut, autorul are o datorie morală, aceea de a închina această carte de suflet Universității în care s-a format ca om şi dascăl; colegilor săi, alături de care şi-a purtat crucea în acei ani de „chin şi jale”; acelor colegi de Universitate, care, prin curajul lor de a fi înfruntat instaurarea regimului de democrație populară, au plătit cu libertatea, petrecând ani grei de închisoare în temnițele comuniste…
Faptele povestite în romanul, “Căminul Racoviță”, sunt trăiri retrospective care, între timp, au trecut prin conştiinţa personajului matur, prin prisma concluziilor trase în urma unei bogate experiențe de viață. Ele sunt niște forme rectificate ale trăirilor de altădată, deoarece autocenzurarea a intervenit în proporții mai mult sau mai puțin măsurabile. Cert este, însă, că ani întregi aceste fapte, petrecute cândva, au stat în ascunzișurile minţii şi ale sufletului fostului student, Grigore Gociu, până când au dat în clocot, au erupt vulcanic şi s-au așezat apoi cuminți la dispoziția scriitorului Gig Gociu, pentru a fi rânduite cu spirit şi har în paginile celor două volume (deocamdată)…
Primul volum al romanului este structurat în patru părți, fiecare dintre ele purtând un subtitlu: Rex Balicorul, Marianthi, Focul viu, Armată cu Bou. Actiunea se întinde pe perioada primului an de facultate, cel mai greu, de altfel, pentru tânărul student. Cel de-al doilea volum cuprinde mai multe capitole, unele purtând titlul unor personaje asupra cărora se oprește mai îndelung atenția scriitorului: Alexandra, Horia, Florica, Adriana, Grigore, Lache, Decanul…
*
Suntem în vara anului 1956, luna august, în curtea Universității „Victor Babeș” din Cluj… şi povestirea ne captivează necondiționat, începând să curgă, când ca o apă liniștită la suprafață, în afundul căreia bănuim valurile seismice de adâncime; când ca o apă tumultuoasă, mânată de vârtejuri nebănuite, fără profunzime, doar în aparentă. Ceea ce se trăiește la această vârstă a intrării în maturitate (18, 19 ani) rămâne încrustat ca o efigie în ființa noastră de gând şi simțire, pentru tot restul vieții…
Bucuria intrării la facultate şi tristețea că părinții nu vor avea resurse materiale să-l întrețină, mai ales că media de admitere nu îi permitea obținerea unei burse, sunt stările esențiale de spirit pe care le trăiește tânărul student, până spre sfârșitul lunii septembrie a anului mai sus menționat, când își face bagajul, „ o valiză de lemn, o pereche de pantofi şi niște haine de doc, ponosite”, şi descinde în Cluj.
Ca student fără bursă, continua căutare a unui loc de dormit în cămin şi a unei farfurii de mâncare la cantinele studențești, îi fac viața un coșmar şi nu-i vor lăsa timp să se bucure firesc de plăcerile autentice, specifice studenției. Dar ca el, sunt zeci de studenți, denumiți generic „supiştii şi blatiştii”, unii dintre ei, cu state vechi de serviciu, cum este Rex Balicorum, medicinistul, cu o filosofie de viață asemănătoare cu a celor Drei Kameraden din romanul lui Erich Maria Remarque. Tinerețea își are rezervele ei inepuizabile, viața oferă şi momente de înseninare, nu numai de tristețe, iar cei obișnuiți de mici cu greutățile nu vor claca niciodată…
Firea specială a autorului – de copil crescut la tară, lipsit totuși de încrederea în sine, timid, înclinat să se judece fără menajamente, speriat şi retras când este jignit sau nedreptățit, culpabilizându-se pentru vini imaginare – se transformă treptat, devine puternică, în urma trecerii „probelor” pe care destinul i le pune în cale. Personajul acesta plin de sensibilitate şi delicatețe, altruist şi inteligent, autor şi narator în același timp în roman, va reuși să treacă prin furcile caudine ale unor timpuri nefaste, va termina facultatea, va deveni un dascăl model pentru generații întregi de tineri, care, la rândul lor, își vor aminti cu drag de profesorul de Științe Naturale, Grigore Gociu, astăzi, scriitorul unei cărţi de excepție.
Pe parcursul romanului, am întâlnit mai multe fațete ale personajului principal. Cultura generală bogată, cunoștințele temeinice din diferite domenii, mă îndreptățesc să spun că autorul “Căminului Racoviță” poate fi în egală măsură: geograf, geomorfolog, botanist, speolog, ornitolog, sociolog, filosof, poet al naturii… Am călătorit alături de Domnia-Sa printr-o lume pe care şi eu am cunoscut-o, ca studentă la filologie, dar nu la Cluj, şi mărturisesc sincer că lectura cărții domnului profesor Gociu a răscolit în mine multe amintiri frumoase şi mai puțin frumoase, multe dintre ele intrate definitiv într-un con de umbră.
Cred că numai cine a fost student şi a trecut prin situații similare poate să aprecieze cu adevărat bogăția de suflet şi frumusețe nepereche a unei astfel de perioade – studenția – atât de bine surprinse în cartea scriitorului mehedințean.
Vremelnicia şi eternitatea, aspirațiile către perfecțiune şi experiențele triste, puritatea şi vinovăția reală sau închipuită, înălțările şi coborârile, reușitele şi eșecurile, iubirea şi uitarea… sunt câteva dintre perechile antinomice care conduc drumul, de la condiția de student la aceea de scriitor realist a Domnului Gig Gociu. Timpul uman, cu dimensiunea sa limitată, în cartea “Căminul Racoviță” devine cosmic, primind atributele veșnicie, iar oamenii descriși de autor, prin suferință, ies din timpul lor efemer şi intră într-unul al dumnezeirii… Toate, la noi, la români, într-o mereu repetată trecere printr-o Vale a Plângerii…
Domniţa Neaga, Toronto CND
