Învăţământul din România este o prioritate naţională doar în scriptele legislative, însă în realitate niciodată, întrucât rezultatele se văd, fiind de la an la an tot mai slabe. Şi cauzele scăderii calităţii procesului de învăţământ se leagă, pe de o parte fiind vorba de o legislaţie ambiguă şi instabilă în funcţie de rocada intereselor politice, pe de altă parte se resimte puternic lipsa resurselor pentru investiţii în infrastructură şi iîn dotarea unităţilor şcolare, precum şi în salarizarea personalului didactic.Sunt lacune mari şi în strategia perspectivelor de reformare şi dezvoltare conexială a sistemului, existând mereu o discordanţă între oportunităţi, ofertă şcolară şi piaţa muncii, în condiţiile în care economia României nu se reaşează în parametrii viabili de dezvoltare, ci persistă abia în limitele ei de supravieţuire. Ori de aici apare şi lipsa de motivaţie a subiecţilor, dar şi a personalului operativ din învăţământ la care se adaugă şi “comercializarea“ sistemică,cu precădere din învăţământul universitar. Ca o piatră de moară este abandonul şcolar şi analfabetismul în creştere datorate cu precădere condiţiilor materiale şi sociale tot mai precare ale populaţiei, în special din mediul rural. Cât despre optimizarea sistemului nici nu poate fi vorba, mai ales că şi-au băgat coada şi “dracii” veniţi de aiurea şi din afară, vădit interesaţi de prăbuşirea învăţământului românesc, şi de care s-a cam ales praful. Pentru că există mereu preocuparea de a se fura inteligenţa românească, inclusiv pe tinerii cu o bună pregătire profesională, fie că sunt selecţionaţi de către marile companii şi firme, mai ales din Occident şi ulterior integraţi pe piaţa muncii, sau că lipsa locurilor de muncă în România îi forţează şi pe alţi tineri să-şi părăsească ţara, în căutarea unui job sigur şi bine plătit dincolo de fruntariile ţării lor de obârşie. Or, toată această stare proastă ce bântuie sistemul nostru de învăţământ face atâta rău României, tăindu-i orice fel de speranţă pentru ridicarea calităţii procesului de instuire şi pregătire profesională a generaţiei tinere şi cu atât mai mult formării actualei şi viitoarei elite ştiinţifice, culturale şi spirituale româneşti. Mai exact, am ajuns în jenanta situaţie în care învăţământul din România nu mai este în folosul copiilor şi tinerilor, dimpotrivă pentru mulţi dintre cei care îşi iau simbria dintr-o astfel de activitate a devenit mai degrabă o afacere foarte profitabilă cu precădere în învăţământul universitar. De altfel, de aici a început şi catastrofa în care a ajuns învăţământul nostru, cândva cea mai puternică sursă de progres cultural, moral şi de civilizaţie românească. Mai concret, şcoala românească a ajuns astăzi cenuşăreasa unui regim politic hapsân şi corupt, controlat de tot felul de şmenari semi-docţi şi neica Nimeni, în vreme ce adevăratele valori continuă să fie marginalizate, şi chiar mai mult decât atât.
Şi atunci, mai este de mirare de ce în România învăţământul este subfinanţat, dar şi invadat de cadre didactice cu o pregătire mediocră, şi la fel lipsa de motivaţie şcolară şi de exigenţă în pregătirea şi acumularea cunoştinţelor, în vreme ce despre cultura generală, tehnologică ori instruirea practică nici că mai putem face vorbire. Iar ce mai este, pe ici pe colo, serios şi bun caută tot calea Occidentului, în rest legislaţia actuală românească continuă cu anomaliile. Adică se desfiinţează examenele de admitere în învăţământul superior, ba se face loc şi celor fără bacalaureat, tocmai pentru a putea să înfulece mai vârtos “iluştrii” universitari din bănetul obţinut din tot felul de taxe pentru studii, locuri contra-cost, samd. În acelaşi timp şcolile post-liceale au devenit mai nou şi ele parte din învăţământul superior, din motive la fel de meschine, în vreme ce elevii cu medii sub 5 obţinute la examenul de evaluare şi-au găsit bine-mersi locurile de şcolarizare tot în învăţământul liceal, evitându-se voit înfiinţarea şcolilor profesionale de meserii, de care ar fi atâta nevoie, în special în domeniile- turism, agricultură şi servicii. Dar cum, până la urmă lăcomia şi neruşinarea pentru unii nu mai au limite, s-a ajuns până acolo încât în învăţământul universitar privat, ieşit după ‘90 pe piaţă precum ciupercile după ploaie, numărul de locuri pentru admitere să depăşească în fiecare an numărul absolvenţilor de liceu, iar de aici, Dumnezeu cu mila şi şomeri cu diplomă, scoşi pe bandă rulantă. În schimb sunt “loazele”, din părinţi cu bani care nu pun niciun preţ pe pregătire şi pe nevoia de a învăţa, sfidând şi pe puţinii profesori exigenţi ce îşi mai respectă profesia. Pentru că în cazul lor dictează banii şi tot felul de ticăloşii ce merg până la cele mai înalte niveluri de relaţii, nepotisme şi demnităţi publice. Şi astfel reuşesc să facă n facultăţi, masterate şi doctorate pe mulţi bani şi nu pe pe merite reale, devenind “iluştrii”oameni de afaceri şi de ce nu mai mici sau mai mari băgători de seamă, cu pretenţii vădite de ciolănari şi caşcavalagii, dar incapabili şi rău-voitori când în jocurile de putere sunt interesele ţării. Din păcate, cam aşa stau lucrurile în învăţământul din România, existând toate premizele a coborî şi mai jos calitatea şi performanţa şcolară, dacă nu se va pune cât mai urgent piciorul în prag, corelându-se exigenţa întregului proces instructiv-educativ cu respectul pentru valorile trecutului, oportunităţilor şi cerinţelor prezentului, aspiraţiilor, dar şi speranţelor într-un viitor mai bun. Altfel…
Vasile Irod
