Realitatea prosensului că legile evanghelice pe deplin recunoscute şi înţelese ale iubirii şi adevărului ca bază etică a personalităţii ”însă” nu corespunde nici pe departe acestei aşteptări- prăvălită de nonsens. Poziţia rece, indiferentă, de multe ori chiar dispreţuitoare faţă de tot ce ne aduce aminte de Evanghelie – asta e apariţia de toate zilele şi foarte lăţită în societatea modernă.
Punerea de întrebări şi răspunsurile date în chestii de însemnătate mai înaltă, în probleme de etică a personalităţii, trădează de multe ori o concepţie neclară şi greşită asupra celor mai elementare adevăruri ale legii prosensului Evanghelic ca bază etică a personalităţii. Pentru că sensul în orientarea prosensului pentru a forma în sine personalitatea, trebuie mai întâi ca cineva să se cunoască bine, să-şi dea seama exact de valoarea lui morală, intelectuală, fizică, de defectele şi calităţile pe care le are. Oricine îşi poate crea astfel o personalitate căci pe pământ totul îşi are însemnătatea lui, fiecare om şi fiecare acţiune are un preţ anume. Cu alte cuvinte, cunoaşterea adâncă a fiinţei noastre ne deschide un drum în plină lumină asupra umanităţii, ne arată anumite comori ale firii noastre care rămâneau necunoscute şi într-o bună zi s-ar fi prăpădit. În prosens de sens universal descoperirea secretelor voinţei şi simţirei care creează personalitatea sau caracterul, e lucru de înţelepciune. Personalitatea nu se învaţă în şcoală, ea există în noi, noi suntem uneltele care o scot la lumină, la viaţă. Fundamentalele legi ale evangheliei ca bază etică a personalităţii vin răstălmăcite, vin de multe ori în mod tendenţios explicate cu greşeli. Pretensiunile mai înalte de morală evanghelice vin condamnate şi respinse ca utopii, ca visuri, care nu pot fi împlinite, în viaţă nu pot fi realizate. Unui şir întreg de noţiuni, care a măsurat cuprinsului lor, aveau să deştepte în om energia morală, i se dă o importanţă mult mai neînsemnată şi cu totul necorespunzătoare conţinutului lor. De pildă aurul nu se fabrică, el există în adâncul pământului, în nisipul galben, în limpezimea râurilor, şi pentru a-l găsi e nevoie de cercetători dibaci. În prosensul evanghelic ca bază etică a personalităţii, noi suntem pentru personalitate cercetătorii tezaurului, cercetătorii de aur, şi trebuie să vedem cu pricepere şi atenţie în adâncul nostru. În sfârşit voinţa de a se impune, şi stăruinţa de a lucra la această stare de sensuri vor desăvârşi opera de alcătuiri a personalităţii umane. Lumina e plină de inşi care făcând mereu comparaţie între ei şi ceilalţi, găsesc totdeauna meritul de partea lor. În baza etică a prosensului să nu păcătuim, dar să fim siguri că sunt oameni sub soare care în orbirea lor şi amorul lor propriu prostesc prosensul evanghelic şi ucid în ei ceea ce ar putea deveni o forţă, o bogăţie, o glorie. Urmează.
Preot iconom Alexandru Eug.Cornoiu
