În Duminica a 7-a după Rusalii, continuă şirul minunilor săvârşite de Mântuitorul Hristos, cu vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum, iar Pericopa Evanghelică ne învaţă că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de mintea omenească. Tocmai de aceea, cu toţii avem obligaţia să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturia pe care o dăm fiecare dintre noi, să fie mărturisirea pornită din credinţa noastră!
Să învăţăm să ne rugăm cu multă stăruinţă !
Pornim de la premisa că trebuie să fim şi mărturisitori a tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce ştim din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce cunoaştem despre minunile Mântuitorului, mai ales că printre atâtea minuni şi vindecări, ştim că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, în Capernaum, a dat vedere la doi oameni fără vedere, care L-au rugat stăruitor să le dea lumină ochilor şi sufletului şi a dat grai unui om care nu putea vorbi cu semenii lui.
Să învăţăm de la “orbi”
Se ştie că mulţi dintre cei care au venit la Hristos pentru a fi ajutaţi, îşi provocaseră singuri boala, dar, totuşi, El nu a refuzat să-i vindece, iar când puterea din El a pătruns în aceste suflete, ei au fost convinşi de păcatul lor şi mulţi au fost vindecaţi în chip minunat, atât de boala spirituală, cât şi de cea fizică. Fiul Domnului, voind să-i înveţe pe oameni, cât de necesară este credinţa pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credinţă, din moment ce ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea credinţa şi încrederea lor că numai El îi poate vindeca, dar pentru ca să le arate tuturor că este necesară credinţă puternică în Dumnezeu, când se cere să se împlinească ceva bun în viaţa omului, i-a întrebat pe aceşti orbi dacă au credinţă mântuitoare. Fiecare dintre noi să învăţăm de la aceşti doi orbi, să ne rugăm cu multă stăruinţă şi cu adâncă evlavie, pentru a dobândi ceea ce ne lipseşte, mai ales dacă lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să vedem sensul existenţei noastre şi să înţelegem că totul este darul nepreţuit de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu noi ne-am dat viaţa, nu noi ne-am dat nouă înşine existenţa, ci pe toate acestea le-am primit de la pronia cerească. Iată, de ce, după ce au fost vindecaţi, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai milostivirii dumnezeieşti, iar noi trebuie să învăţăm de la aceştia, că trebuie să avem credinţă tare, atunci când trecem prin încercări şi să cerem cu stăruinţă Lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală şi de orice neputinţă. De fiecare dată, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre firave şi trecătoare.
Multe sunt minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos !
Poate că unii dintre noi, nici nu ştim cât de mare este valoarea darului vieţii şi al sănătăţii, decât atunci când ele ne lipsesc, iar azi, poate vom înţelege că toţi cei lipsiţi de vedere şi de grai, devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, ai credinţei şi ai recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Întrebat despre procesul îmbolnăvirii şi al însănătoşirii unora dintre cei veniţi la El să-i vindece, Iisus le răspunde că boala se datoreşte fie păcatelor proprii, fie celor ale părinţilor, iar El, Cel venit să vindece omenirea de păcat este singurul capabil să ne aducă vindecarea şi iertarea păcatelor aducătoare de moarte. Puterea Lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui, pentru că Mântuitorul a făcut minunile pe care nimeni dintre oameni nu le-a mai făcut, cu a Sa poruncă şi datorită puterilor Sale. Dumnezeu nu primeşte poruncă de la nimeni, ca să facă minuni, ci toate câte voieşte le face în cer şi pe pământ, iar minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte prin Duhul Sfânt! Cele mai mari minuni ale Lui Dumnezeu sunt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvânt, şi înnoirea lumii prin Întruparea, Naşterea Domnului din Fecioara Maria şi Învierea Lui din morţi, care nu pot fi înţelese îndeajuns de către noi, oamenii. De fapt, ce este universal, în negrăita lui frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte până şi pe îngeri ? Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgânismul şi pe diavol, dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos Înviat din morţi? Din sângele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă, mărturisită şi apărată de peste două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi. Să nu uităm că şi credinţa noastră dreptmăritoare este una dintre marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ, căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul şi să lucreze mântuirea neamului omenesc.
“Doamne, ochii mei, zilnic, aş vrea să cred că văd”!
În zadar s-au ostenit şi mai caută duşmanii Lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrângă creştinismul, câtă vreme acesta se dovedeşte mai tare şi de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Înviat din morţi. Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, inundaţiile, cutremurele, seceta, duşmănia, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia vremelnic biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele, iar dacă le ştim lămurit, să luăm aminte că nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Pentru noi, creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos Dumnezeu ! De aceea, să nu avem niciodată minţile şi inimile împietrite, iar ochii cei văzători şi ochii cei cugetători ai inimii şi ai minţii, să nu ne fie nicidecum orbiţi de ură şi de necredinţă. Nu trebuie să fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac şi să nu fim robi ai cerbiciei şi ai neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate, care nu au loc în minţile incapabile de a sesiza realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice, atâta vreme cât binele poate pătrunde atunci când e curat şi pecetluit cu fapte bune. De orbire Domnul ne vindecă în multe feluri şi de multe ori poate spunem: “Doamne, ochii mei, zilnic, aş vrea să cred că văd”! Din păcate, de foarte multe ori se lasă înserarea, şi câte nu se întâmplă azi în lume, când unele sunt şi greu de amintit! Aproape că nu putem să nu recunoaştem orbirea, dacă nu cea trupesccă, atunci pe cea sufletească. Cerem “Lumină”, dar pentru care vedere ? Toţi oamenii fără Dumnezeu sunt orbi, pentru că unii au orbire de câţiva ani, iar alţii de toată viaţa! De multe ori „darul vindecărilor“ intră în categoria semnelor şi a minunilor, adică a miracolelor menite să îndrepte atenţia spre Iisus Mântuitorul, şi, deşi nu toţi vor fi vindecaţi prin aceste daruri, toţi pot fi vindecaţi prin credinţă. Darurile de vindecare sunt plasate în biserică, în special pentru ca necredincioşii să poată fi vindecaţi şi pentru a le îndrepta atenţia asupra Evangheliei care se săvârşeşte în această Duminică. Să luăm aminte că Dumnezeu Se aşteaptă ca toţi fiii Lui să primească vindecarea prin credinţă. De aceea, oameni buni, să nu ne ferecăm de bună voie în iadul care se coboară încă pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat, ci, să păstrăm între facerea binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală a omului cumpănit şi drept – credincios!
Prof. Vasile Gogonea
