Dumnezeu ne ridică „Scara” ce înalţă la ceruri!

Pericopa Evanghelică a Duminicii a IV-a din Marele Post, iată, aduce înaintea sufletului nostru şi prăznuirea marelui Părinte şi povăţuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul, arătându-ne în mod concentrat şi trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de necredinţă sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Pentru început, să vedem, cum este Postul Mare „scară”, pentru că îndemnul către Hristos, către modificarea treptată a inimii noastre pentru a ne apropia de El, este făcut prin chemarea la postire, la înfrânare, dar şi la slujbele din timpul Postului Mare, pentru că este o „Scară” spre Învierea Domnului, şi o speranţă în învierea noastră. Slujbele Postului, cu tot cuprinsul lor de cântări, citiri şi canoane sugerează tocmai acest urcuş, parcurgerea cu Domnul a drumului spre Jertfa de pe Golgota, apropiindu-ne mai mult de Hristos, pentru a fi părtaşi Învierii Lui. Este posibil ca sfântul Ioan Scărarul să fie cinstit în duminica a IV-a a Postului Mare, din două motive: primul este acela că „Scara” este viaţa de urcuş duhovnicesc şi se citeşte de-a lungul Postului, iar în al doilea rând, e vorba despre viaţa sfântului pe care-l prăznuim, care la şaisprezece ani avea o mie de ani cu înţelegerea, urcând treptele virtuţilor, căci „pe Dumnezeu văzându-L ziua şi noaptea cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura”! Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieţii smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământeşti la cele cereşti, iar fuga de ispitele lumii, adică lepădarea de avuţii, de rudenii şi de sine, intrarea sub ascultarea unui povăţuitor iscusit, căinţa cu lacrimi şi aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea şi lepădarea de toată grija lumească, ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulţimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia şi altele, pentru a ne ridica spre agonisirea virtuţilor duhovniceşti: blândeţea, curăţia, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia şi rugăciunea, liniştea şi nepătimirea şi cele trei mari virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că diavolii au putere asupra oamenilor, doar când slăbeşte credinţa, iar cu cât aceasta slăbeşte mai mult, demonii îi fac, prin suferinţă, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat, cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credinţă este revolta sau răzvrătirea, mai ales că demonii îi chinuie pe oameni şi produc boli şi suferinţe sau încercări, ca oamenii să-L hulească, mai mult decât să se apropie de El. Împotriva credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite şi neghine, cum le numeşte Iisus Hristos în pildele Sale.

Dar, oare, câţi dintre creştini, nu cârtesc înaintea Lui Dumnezeu când sunt în suferinţă şi necaz? Câţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pământeşti, zicând aceleaşi cuvinte îndoielnice: „Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!”, într-o rugăciune care nu e primită de Dumnezeu! Dacă vrem să ne mântuim şi să fim miluiţi de Hristos, trebuie să avem credinţă tare, vie, curată şi statornică!

Când i se răspunde omului în Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios, înţelegem că trebuie să avem credinţă puternică şi toate le vom dobândi, pentru că îndoiala în credinţă aduce lumea la marginea prăpastiei, a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Credinţa ni se prezintă ca un mister şi un paradox, căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului, când ni se vorbeşte despre vindecarea copilului lunatic, se dovedeşte revelatoare:

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”, ceea ce nu pare mai puţin contradictoriu şi chiar indescifrabil decât „problema” cunoscută drept paradoxul celor posedaţi de ispitele copleşitoare ale demonilor!

Vedem că apostolii învaţă de la Mântuitorul Iisus Hristos, că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, şi se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni.

Prin această învăţătură, Mântuitorul ne arată cât de necesară, de vie şi de eliberatoare de patimi necurate, de boală şi de neputinţă se dovedeşte rugăciunea unită cu postul, iar în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire adăugată la credinţa puternică!