Această Pericopă Evanghelică a Duminicii a 34-a după Rusalii, care ne vorbește despre Întoarcerea Fiului Risipitor, pare a desluși în adâncurile ușor nepătrunse ale firii omenești, cea de multe ori ezitantă, acea rază de Lumină Care este Dumnezeul tămăduitor, pururea izvorul nesecat al binefacerii și al bunătății de care avem atâta nevoie pe acest pământ, dar și în viața veșnică din ceruri!
Omul care a greșit cândva, dar care a purces pe calea îndreptării, va fi bine primit de Dumnezeu cu dragostea pe care numai Tatăl Ceresc o are, pentru că la masa cea îmbelșugată a bunătății Sale, când se așează cu sfială omul pentru a fi cinstit cu bucate alese și mântuit cu binefacerile pe care numai Dumnezeu le făptuiește, în viața acelui om se ivește Dumnezeu, cu Voia Preaînaltei Sale îngăduințe. E un semn al «întoarcerii» spre îndreptare, o «metanoia» sau o dovadă că și în firea omului cea însetată de păcat se zămislește credința cea adevărată, îndreptarea pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi! Fiecare dintre personajele acestei parabole devine un simbol emblematic al regăsirii omului pierdut și al pierderii acelor patimi apăsătoare care îl chinuie pe om, dar care îl fac să cugete mai mult la cele de bună cuviință!
Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni
Așadar, ni se spune că un om avea doi fii, pentru ca într-o zi, cel mai tânăr dintre ei să-i spună tatălui său: “«Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Şi el le-a împărţit averea”. Ce poate fi mai simplu decât acest chip tulburător în care începe o minunată parabolă? Ce adâncimi se ascund dedesubtul acestei simplităţi! Să reamintim zicerea: “într-un om” se ascunde Dumnezeu, şi sub “doi fii” se ascund omul cel drept şi cel păcătos, poate chiar toți drepţii şi toţi păcătoşii care au fost, care sunt sau care vor fi pe scena lumii acesteia! Omul cel drept este mai cuprins cu anii decât cel păcătos, fiindcă Dumnezeu, la început, a făcut omul drept, iar bietul om supus greșelii, înzestrat cu «liberal arbitru», pare-se că singur a păcătuit. Iar păcătosul caută partea ce i se cuvine, atât de la Dumnezeu, cât şi de la fratele său cel drept și îngăduitor. Dacă analizăm cu atenție, putem vedea că dragostea nesfârşită a Lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, în marea Sa iertare şi marea Sa bucurie pentru întâiul semn al îndreptării omului. Considerăm că această dragoste îşi poate găsi asemănare și comparație pe pământ numai în dragostea mamei pentru copilul ei. Oare, cine de pe pământ, care dintree muritori poate avea o răbdare mai mare faţă de o făptură în pântecele ei zămislită, decât numai mama faţă de copilul ei? Dintre cei care se află împrejurul nostru și ne îmbie cu dragostea lor protectoare, oare iertarea cui o poate depăşi pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mama? Știm prea bine că de la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depăşită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni! Răbdarea Sa L-a dus la suferinţe îngrozitoare când era martirizat pe Cruce, dar iertarea Sa am văzut cum se revărsa din inima şi din buzele Sale chiar şi atunci când Se afla pe Cruce! Bucuria Sa dumnezeiască și blândă care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viaţă pământească. Lesne de înțeles că numai dragostea dumnezeiască depăşeşte dragostea de mamă, pentru că singur Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama sau oricare dintre părinții noștri. Singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama şi numai El Se bucură la îndreptarea noastră, mai mult decât mama care ne-a purtat în pântece.
După cum spune şi Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt”
Suntem în momentul în care Fiul Risipitor se adresează tatălui său pe un ton imperativ: “Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”! Deci, în acest fel apăsat și tupeist, am zice noi, Îi vorbeşte păcătosul lui Dumnezeu. Dar, de fapt, ce este al omului fără să fie partea Lui Dumnezeu? Poate doar țărâna din mormânt, nimic altceva decât ţărâna cea purtată de vânt! Este adevărat că Dumnezeu a făcut ţărâna, dar ţărâna nu este parte a fiinţei Sale. Aşa încât omul, în superficialitatea și autoiluzionarea ce-l caracterizează, poate să socotească și pe un ton răspicat, faptul că ţărâna este a lui! Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu! Atâta vreme cât omul nu este despărţit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt şi ale lui. După cum spune şi Dumnezeu: “Fiule, toate ale Mele ale tale sunt”! Omul poate să spună numai atât: “Toate câte are Tatăl ale mele sunt” (Ioan 16:15). Dar, atunci când omul doreşte să se despartă de Dumnezeu şi când el caută să primească partea ce i se cuvine, din cele ce sunt fără de număr ale Lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să nu-i dea nimic şi totuşi să fie drept. Fiindcă omul fără Dumnezeu nu este nimic şi tot ceea ce are el este nimicnicie deșartă! Şi când Creatorul Dumnezeu îi dă ţărână, adică, numai trup, fără duh, fără suflet şi fără daruri duhovniceşti, chiar şi atunci El îi dă mai mult decât este al omului! El îi dă acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemărginit mai mare decât aceea a mamei faţă de copilul ei, Dumnezeu dă fiului Său păcătos ceva care se dovedește mai mult decât ţărână. Altfel spus: împreună cu trupul, Dumnezeu îi dă suflet în trup, aşa cum se întâmplă cu animalele şi, în plus, îi mai dă daruri duhovniceşti: înţelegere, conştiinţă şi dorinţa pentru bine, acea scânteiere a Duhului Sfânt, îndeajuns ca să-l țină să nu cadă în păcat și să nu decadă în animalitate.
Toţi ne recunoaştem în acest Fiu Risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu
Să deducem că Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune, căci firea omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia existențială a omului, peste care Tatăl Ceresc revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest Fiu Risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la “rangul” unui porcar decăzut în mizerie fizică și morală, cu sufletul peticit în atâtea zdrenţe ale iluziilor deșarte! Cu siguranță, tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar, poate i-a respectat și darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai decăzută și traumatizantă desfigurare morală! În Pilda Fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o ilustrare elocventă a dragostei adevărate, a dragostei dumnezeieşti, zugrăvită în culori atât de limpezi, că pulsează de viaţă înaintea ochilor noştri, aşa cum începe pulsaţia vieţii oamenilor, când soarele străluceşte după întunericul nopţii. Peste două mii de ani nu au întunecat culorile acestei închipuiri şi acestea nu se vor întuneca niciodată, atâta vreme cât există oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii se fac mai păcătoşi, cu atât această închipuire este mai vie şi mai proaspătă. Adevărul despre viață și viața întru adevăr se arată atunci când fiul care se pocăieşte vine către tatăl său și îi spune ceea ce plănuise: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”! Dar el nu spune tot ce voia să spună. Este important să continue: “Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”! Din prea multă Bunătate, însă, tatăl său nu-l lasă să isprăvească. El nu-l lasă pe cel care se pocăieşte să se umilească, nici nu vrea ca el să fie ca unul dintre argaţii săi, ci îl opreşte pe fiul său şi porneşte să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Zdrenţăros, murdar, slăbit şi cu privirea sălbăticită, așa cum se arată în priveliştea tatălui, acesta se milostiveşte îmbrăţişându-l, şi zicând către slugile sale: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”! Haina lui cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu, pentru că aceasta este haina sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită “cea dintâi”.
“Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”! (Galateni 3:27)
Pentru niciunul dintre noi, nu există nici o haină mai minunată decât aceasta din cer! De aceea, Apostolul ne spune: “Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toată lucrarea cea bună, de această dată este în întregime îmbrăcat din nou: haina cea veche, murdară şi zdrenţăroasă este aruncată şi sufletul său este îmbrăcat în haină nouă, îndumnezeită! Ca o primă concluzie, deci, cauza desfigurării sufletești a omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi. Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, care nu se satură, nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decât cu desăvârşirea Lui Dumnezeu! Dar, Doamne, vedem că e atât de mare sufletul omului, după obârşia sa aristocratică, încât numai Dumnezeu îl poate umple cu izvorul nesecat al bunătății și al binefacerii Sale! Cu orice altceva din preaplinul acestei lumi, dacă vei încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci decât să ţi-1 îngustezi pe măsura dorinţei urmărite cu obstinație, pentru ca să constați în cele din urmă că te-ai desfigurat sufletește! Am făcut această “abatere” dublată de o reflecție “colaterală”, pentru a sublinia faptul că în multe situații, noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, a unui prieten de nădejde, dar Dumnezeu nu descurajează niciodată! El ne urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice loc ne-am duce, iar în acest fel simțim că Iubirea Lui Dumnezeu e ca Însuși Dumnezeu, nu are limite, nu are opreliști, nu are hotar! Chiar unul dintre Sfinţii Părinţi o spune limpede: “Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii”! Quod erat demonstrandum! Vedem că Pilda aceasta, a Fiului pierdut și recâștigat sau a Fiului Risipitor, ne trezeşte un arzător interes pentru a afla care poate fi cauza pentru care omul ajunge să piardă chipul plin de Bunătate al Lui Iisus din făptura sa, ca să odrăslească intempestiv chipul vânzător de suflet pe care îl simbolizează Iuda! Așadar, cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat, chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet! Din Pilda supusă atenției noastre, învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său. În Duminica aceasta a Fiului Risipitor, a doua Duminică a Triodului, pentru semănătorii de adevărată credință este o zi foarte frumoasă şi ziditoare de suflet, fiindcă ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfântului şi marelui Post al Paştelui, iar din Evanghelia care se va citi cu acest prilej, cu toții să înțelegem că numai Dumnezeu este izvorul nesecat al binefacerii și al bunătății noastre!
Profesor, Vasile Gogonea
