Ne-am cunoscut la Târgu-Jiu ca doi ţărani într-o luncă mare la cosit. Care nu se cunosc, dar dacă tot a dat Domnul să se întâlnească la răscrucea drumurilor prăfuite de copitele vacilor şi roţile carelor, de ce nu şi-ar vorbi. Îşi dau bineţe şi vorbesc lucruri banale: despre vreme, despre fân, despre apa rece din fântână. Ţăranii „ascunşi”, îi cunoşti de la o poştă doar din trei vorbe. Dacă-ţi spun „Sunt obosit”, e clar că aşteaptă de la tine să-i întrebi cât fân au cosit, pentru a se putea lăuda cu averea.
Cu „Domnul Gociu”, m-am întâlnit pe fâneaţa literaturii fără gânduri disimulate, ca doi ţărani care-şi vedeau de treaba lor: dânsul scria, eu publicam la revistă. Eu mândru că am găsit un colaborator care n-are dicţionarul lângă el pentru a-şi împopoţona scrierea cu cuvinte sofisticate, dânsul mulţumit că-i apreciez opera tocmai pentru ineditul şi simplitatea naraţiunii, eu considerând că acest stil ridică bogăţia creaţiei literare. Ar părea un paradox: cum poate fi o naraţiune simplă să se ridice deasupra altora bine meşteşugite cu stiluri alese pe sprânceană din operele condeielor ilustre?
N-aş fi putut da o explicaţie precisă dacă, într-o zi, vorbind despre asta, domnul Gociu nu m-ar fi întrebat despre părinţii mei şi dacă m-a îndrumat careva să pun mâna pe condei. „- Nu domnule Gociu, muma mea a provenit dintr-o familie de ciobani cu mulţi copii şi a fost dată de mică slugă prin Godineşti, rămânând analfabetă. Dar ştia sute de poezii şi poveşti populare pe dinafară, iar de scris a învăţat singură, avea o memorie fantastică”. „- Şi tata?” „El a apucat să facă patru clase, şi a plecat să-şi caute de lucru la Bucureşti, apoi la Constanţa. A avut tot felul de meserii, iar în război a fost remarcat prin scrisul său frumos şi stilul conversaţiei pe care-l însuşise din cărţile citite. Din şofer a ajuns la comenduire. A ieşit la pensie fiind contabil la fosta CFF Tismana”.
Povestea copilăriei domnului Gociu semăna leit cu a mea. Părinţii dânsului făcuseră ceva mai multă carte dar ce ni s-a păstrat la amândoi, au fost „cei şapte ani de acasă” cu frumoasele poveşti, colinde, balade, cântece, ghicitori şi cimilituri ale mumelor şi bunicilor noastre. Şcoală primordială a speciei umane pe care n-o uiţi niciodată.
Aceea iscusinţă milenară a neamului românesc de a transmite din generaţie în generaţie, folclorul, tradiţiile şi bunul simţ pare astăzi copleşită de „binefacerile civilizaţiei”.
Cei şapte ani de-acasă s-au redus cumplit de mult. Vocabularul tinerilor nu se mai potriveşte cu cel al bătrânilor, iar comportarea lor nici atât! Unde sunt femeile care coseau grupuri-grupuri pe iarba şanţurilor din faţa caselor, iar când trecea un om străin pe drum se ridicau în picioare obligându-l să le dea bineţe? Unde sunt băieţii care îşi meştereau singuri praştii pentru a vâna păsări în pădure, unde sunt copiii care ştiau să prindă peşte la râu, care ştiau toate felurile de ciuperci, care inventaseră zeci de jocuri la păscut vacile? Unde sunt fetele care-şi coseau singure iile, care-şi brodau batiste şi ştergare, care-şi torceau lâna tricotând manual flanele şi ciorapi?
Imaginile acestora ni se perindă ca într-un film, pe care nu-l vom mai putea vreodată vedea decât citindu-l pe scriitorul Ion C. Gociu şi alţii ca dânsul. Care, din păcate, astăzi se numără pe degete.
Pildele povestirilor lui, naraţiunile din romanele sale care au transmis bunul simţ al ţăranului român de veacuri, sunt lecţii dintr-o lume apusă dar pe care suntem obligaţi să nu le putem uita niciodată sau ignora tocmai pentru frumuseţea lor nepieritoare.
Puţini pot pătrunde în adâncurile scrierilor lui Ion C. Gociu atraşi numai de cursul firesc al subiectului. Pentru că dincolo de poveşti, descoperi un tezaur de nepreţuit care este vocabularul folosit. Cuvintele lui sunt un patrimoniu românesc inestimabil, foarte scump şi foarte drag cititorului pe lângă explicaţiile seci din dicţionarele întocmite cu sârg de specialişti. Şi care, oricât s-ar strădui să dea cuvintelor definiţii cât mai precise, nu le vom afla înţelesul exact decât din clasici.
Iar scriitorul Ion C. Gociu a intrat deja în rândul clasicilor.
Şi a intrat bătând timid şi modest la uşa lor, nu ciripind păsăreşte „O zi bună”, ci spunând simplu, cum spun ţăranii de veacuri, „Bună ziua!”
Nicolae N. Tomoniu
