,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
La arme, dară, fraților, la arme!
Oare, ce poet ar reuși mai bine să cânte în versuri luminoase, dar pline de tragism, fiorul unei nații, în întregime, când simte că, pentru adevărul existenței, toți fiii ei trebuie să alerge la arme? Purtați de vântul aventurii, am opina mai întâi pentru Homer: ,,Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianu,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;/ Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă …/ ”. Căci mânie, revoltă, durere și braț puternic avu în anii 1848-1849 și Iancu nostru, cu legionarii săi. Dar un alt fel de Ahile, unul care lupta cu disperare pentru nația sa, călcată, în onoare, mândrie și existență de sine, de tălpile asupritorilor seculari. Altceva îi mâna în luptă pe români și pe căpitanii lor. Și mult sânge a curs atunci, și multe vieți nevinovate se scurseră ca roua în pământul răbdător! Cum ,,Amor patriae nostra lex” (Dragostea de patrie este legea noastră), vom da mai întâi onoare istoricului înamorat de nație, să descifreze el, cu iscusința minții, ce fusese scris cu sânge pe răbojul vremii. Iar nația română a avut la ’48 atâtea spirite înfrățite cu istoria, așa încât nu știm cine ar fi mai nimerit a ne conduce pe drumeagul înțelegerii luptei pentru existență a neamului românesc din Ardeal. Totuși dintre toți fiii patriei îl vom alege pe Barițiu, care, stând neclintit în ochiul furtunii, a adunat cu migală știrile, a fost parte a acestor zbateri, a cugetat adânc și a scris bine, bag seama, căci a scris cu multă tragere de inimă și cu îndoială că nu va reuși să surprindă întru totul văpaia din ochii moților agățați pe înălțimile Apusenilor ca și vulturii, că nu va putea descrie mai temeinic dragostea de soții și fiii lor a femeilor acestora, care au lăsat pentru o clipă vetrele de foc și au apărat cu piepturile lor cărările care duceau spre cei care luptau cu îndârjire, punându-i pe fugă pe invadatori. Iar cărți de deslușire ne vor fi Gazeta de Transilvania și Foaia pentru minte, inimă și literatură, precum și alte ziare ,,îngăduite” românilor în acele vremuri tulburi: Familia, Federațiunea, Tribuna, Tribuna poporului etc. Desigur, apoi, multe s-au scris și se vor mai scrie, atâta timp cât un popor va avea încă nevoie să-și știe cursul vieții! Ne lăsăm și noi purtați de gândul lămuritor și bun și încercăm să retrăim fiorul acelui timp.
După ce se lățise vestea că românii au jurat din nou credință împăratului, maghiarii din tot Ardealul, întărâtați și mai mult de proclamația cutremurătoare a lui Kossuth (10 octombrie 1848) de ,,a stârpi poporul valah”, simțind în nări gustul sângelui, care îi mânase în luptă și pe înaintașii lor când au răpit Țara lui Gelu, dezlănțuie teroarea asupra satelor românești. În prima parte a lunii octombrie, se înregistrează omoruri, în rândul țăranilor români, în satele de pe valea Mureșului, în zona Albei, a Clujului și la Tg-Mureș. Spânzurarea celor 26 de români la Iernut a stârnit un val de ură și de răzbunare, încât pentru stârpirea,,răului” soluția imediată era dezarmarea gărzilor maghiare și secuiești. Făcându-se ecoul acestor atrocități îndreptate împotriva țărănimii române din Ardeal, Gazeta de Transilvania și Foaia pentru minte, inimă și literatură exprimau tranșant decizia națiunii române din Ardeal de ,,a ține cu Austria”, ale cărei principii liberale înscrise în Constituția din aprilie 1848 ofereau atunci un respir românilor. Cât de mult îngrijorau pe înțelepții nației atrocitățile maghiare reiese chiar din structura Protocolului încheiat în Adunarea Românilor de la Blaj, în preambulul căruia se spunea că națiunea română fusese împinsă la acest act de ,,terorismul unguresc și de stoarcerile, jafurile, arestările, batjocurile, violențele, prigonirile și uciderile care au urmat din acel terorism” (Foaia pentru minte, inimă și literatură, nr.39, din 27 septembrie 1848, p.314). Din pricina acelui terorism, ,,pentru siguranța publică în satele și în ținuturile românești” se înființase garda națională română, solicitând de la comandantul armatei austriece din Transilvania ,,puști, tunuri, tobe și alte câte s-au dat ungurilor și sașilor spre scopul acesta”. Cu toate că ziarele maghiare nu conteneau în a-i acuza pe români de începerea ostilităților și de alăturarea acestora la împăratul austriac, adevărul era altul-miopia revoluționarilor maghiari, șovinismul nemeșilor și gărzilor maghiare, precum și toate atrocitățile menționate anterior au împins Adunrea românilor să ia hotărârea supremă de a se înarma, de a colabora cu Austria, de a rupe legăturile cu guvernul maghiar de la Pesta.
Pământul transilvan devenise tărâmul urii, al neîncrederii, al războiului, iar tributul de sânge dat de toate națiile a fost îngrozitor de mare, cele mai multe victime înregistrându-se în rândul românilor. Încă de la sfârșitul verii anului 1848, Transilvania devenise un adevărat câmp de luptă, pe de o parte, social, între țărănime și nemeșime, pe de altă parte, pe criterii naționale, între români și maghiari.
Socotind că ,,terorismul amenință lumea cu nimicirea”, în scurt timp de la încheierea Adunării, românii din Ardeal își iau în mâinile lor organizarea administrativă a principatului, luând naștere 15 prefecturi, fiecare trebuind să organizeze și să întrețină câte o legiune militară. Cei 15 prefecți au fost: Avram Iancu, pe latura sud-estică a Apusenilor, în Țara Moților, Axente Sever, în jurul Blajului, Simion Balint, pe valea Arieșului, Petre Dobra, în părțile Zlatnei (ulterior se va desființa), Ion Buteanu, în Zarand, Macarie (Vasile) Moldovan, în câmpia transilvană, aici fiind și cele conduse de Florian Micaș, Ion Vlăduț (apare și sub numelede Nicolae Vlăduț, vezi lucrarea lui Râmniceanu, p.307), protopopul Vasile Turcu, Samuil Poruțiu, în jurul Turdei, Ion Bran și Iovian Bradu, în părțile Sibiului, Constantin Secăreanu, în Țara Bîrsei, Constantin Roman-Vivu, în Țara Hațegului (V.Popescu-Rîmniceanu, Luptele românilor din Ardeal.1848-1849, p.307). Fiecare legiune era împărțită în batalioane conduse de tribuni, având 1000 de combatanți, acestea la rândul lor având ca subdiviziuni companiile conduse de centurioni (100 în fiecare), ultima subdiviziune fiind compania de secție, condusă de decurioni, cu 10 luptători fiecare. În fiecare sat românesc au fost reintroduse înstituții tradiționale precum judele sătesc sau sfatul bătrânilor, care vor contribui la formarea rapidă a legiunilor.
Națiunea română din Ardeal era pregătită să se autoguverneze, ca prim pas spre independență, ulterior spre înfrățirea cu cei din Moldova și Muntenia!
Cea mai importantă dintre legiuni a fost ,,Auraria Gemina”, condusă de Avram Iancu ca prefect, ajutat fiind de mai mulți viceprefecți. Pe lângă funcția de prefect al legiunii ,,Auraria Gemina ”, Avram Iancu a îndeplinit și funcția de ,,prefect general” al tuturor forțelor românești destinate apărării Munților Apuseni.
O primă măsură luată de legiunile românești a fost dezarmarea gărzilor nobiliare. În jurul Blajului, sub comanda lui Axente Sever, legiunea trecuse încă de la sfârșitul lunii septembrie la dezarmarea gărzilor maghiare, în unele sate soldându-se ,,cu multă vărsarea de sânge” (Foaia, nr.41 din 11 octombrie 1848).
În a doua jumătate a lunii octombrie, din toate părțile Transilvaniei soseau știri despre înfruntările dintre români, pe de o parte, și trupele secuiești și gărzile maghiare, pe de altă parte. Garda românească reușise dezarmarea ungurilor din Deva, Hunedoara și Hațeg. Victoriile alternează cu înfrângerile, de fiecare data în urmă rămânâd morți și răniți, sate distruse, biserici incendiate, slujitorii lor batjocoriți. Furia nu mai avea limite, sorții izbânzii alternând. În 19 octombrie 1848 românii prădaseră curțile aristocraților unguri din Cistei, comitatul Albei de Jos, în ajutorul acestora, in 20 octombrie ,,sosiră gardiștii maghiari din Vințu și omorâră pe vreo 20 români”(Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr.85 din 18 octomnbrie 1848). Dimpotrivă, în comitatul Solnocului maghiarii fuseseră bătuți. Au urmat atrocitățile din Cluj, unde la 20 octombrie ,,ungurimea locală” a prădat locuința episcopului român, care a fost batjocorit și jefuit. În Munții Apuseni, la Zlatna, o unitate din legiunea lui Ion Buteanu a trecut la dezarmarea ungurilor și ,,după ce maghiarii de acolo nu voiră și pușcară pe câțiva români”, aceștia infuriați se aruncară asupra acestora “îi măcelăriră pe toți câți nu se putură ascunde sau fugi”.
(Va urma)
Dumitru Cauc
