Cu toate că în utilizarea curentă, termenii «labyrinth» și «maze» pot fi consideraţi sinonimi, cercetătorii de specialitate au diferențiat între tipul unicursal, adică, o singură cale care duce către centru şi tipul numit multicursal, adică, o structură destul de complexă cu multiple bifurcații, dar, diversitatea de forme nu se termină, pentru că în ciuda faptului că încercările de clasificare a multitudinii de configurații pe care le primește labirintul diferă în funcție de aproape fiecare sursă, putem totuși distinge câteva tipuri, atent examinate de către un mare specialist cu numele Santarcangeli, mai ales că acesta vorbeşte despre: labirintul deschis, în care calea ce duce către centru este diferită de cea care se întoarce, labirintul închis, unde calea care duce către centru și înapoi este una și aceeași, labirintul fără centru, labirintul cu un centru determinat, labirintul cu centre multiple, labirintul centrifug, care începe de la centru, labirintul centripet, care se încheie cu centrul. Această clasificare este specifică unui anumit specialist, dar, mai sunt posibile şi combinații între aceste variante care definesc lunga evoluție a labirintului, ea însăși dominată de aceleași atribute ca semnificațiile pe care simbolul însuşi le sugerează! Totuşi, etimologia termenului rămâne una neclară, dincolo de variatele eforturi de a o explica, mai ales că ipoteza cel mai des menționată sugerează cuvântul «labyrinthos» drept casa securii cu două capete («labrys») și palatul din Cnossos (Creta). Considerată ca fiind inexactă, ea a fost dusă mai departe la un cuvânt și mai vechi ce desemna «piatra», având rădăcina «la», din care au derivat termenul grecesc «laos» și cel latin «lapis», cu precizarea că această relație dintre labirint și piatră a hrănit ulterior legături mai profunde care au condus către modelul natural al peșterii și funcțiile sale ca un centru spiritual și loc de inițiere, naștere și moarte. Faptul că peșterile și labirinturile au avut în comun aceeași aplecare spre simbolism este ilustrat atât în mit, cât și în literatură, iar, ambele variante ofereau un acces ușor celor care doreau să intre, dar găsirea ieșirii era destinată doar «celor aleși», fiind asigurată o selecție foarte riguroasă. Deși similaritățile dintre cele două forme par să se fi dizolvat de-a lungul istoriei omenirii, cel mai important rol al său, acela de loc unde se desfășura un ritual de inițiere, a continuat să definească implicațiile complexe din jurul lor.
Să vorbim despre LABIRINTUL RUGĂCIUNII
Fiindcă e bine să ne referim la un aspect de strictă actualitate al sensului profund al termenului de labirint, vă propunem să vorbim despre LABIRINTUL RUGĂCIUNII, pentru a înţelege mai bine faptul că un labirint e până la urmă o cale care duce, pe un traseu complicat, în centrul unui tablou ameţitor şi întortocheat care te aduce înapoi în afara cadrului primordial şi chiar în afara eului tău! Calea labirintului este unicursală, iar, spre deosebire de labirintul multicursal, labirintul unicursal e conceput pentru ușurarea parcurgerii drumului și în el este imposibil să te pierzi prea uşor! De aceea, un labirint de rugăciune e un labirint folosit pentru facilitarea rugăciunii, a meditației, a transformării spirituale, iar, cele mai cunoscute labirinturi de rugăciune includ forme catolice foarte vechi din catedrala «Chartres» din Franța, un altul din catedrala «Duomo di Siena», din Toscana și două menținute de «Grace Cathedral», o biserică episcopală din San Francisco. Aşadar, cu toate că labirinturile de rugăciune au fost folosite în catedralele catolice timp de secole, în deceniul trecut a avut loc o renaștere a popularității lor, mai ales în cadrul Bisericii «Emergente», a grupurilor «New Age» și de neopăgânism. Să mai spunem că labirinturile au fost folosite într-o mare varietate de culturi timp de cel puțin 3.500 de ani şi dovezi de labirinturi antice există în Creta, în Egipt, Italia, Scandinavia și în America de Nord. Labirinturile antice au avut ceea ce a fost numit «designul clasic» al celor șapte ringuri sau circuite, care aveau în mod incontestabil un rol păgân, pentru că erau dedicate unei zeițe și erau folosite în dansurile ritualice. Spre exemplu, indienii «Hopi» au considerat labirintul ca fiind un simbol al Pământului-Mamă, iar, sute de labirinturi de piatră din lungul coastei scandinave aveau rolul de capcane magice pentru troli și vânturile rele, ca să asigure un pescuit în siguranță.
Starea de labirintul Rugăciunii
În Evul Mediu, tot Biserica Catolică a adaptat labirintul pentru propriile ei scopuri, în cadrul catedralelor, iar, forma clasică a făcut loc unui design mai complex cu unsprezece circuite în patru cadrane, numit «design medieval», ceea ce denotă că în cazul catolicismului, labirintul religios putea simboliza câteva lucruri: calea grea și sinuoasă înspre Dumnezeu, o ascensiune mistică înspre mântuire și iluminare sau chiar un pelerinaj la Ierusalim, pentru cei care nu puteau efectua călătoria propriu-zisă. Interpretarea modernă a labirintului religios și folosirea lui în contexte bisericești e celebrată de grupuri cum sunt «The Labyrinth Society» și «Veriditas», «The World-Wide Labyrinth Project», iar, potrivit interpretării acestor grupuri, labirintul religios e un «model divin», o «tradiție mistică», o «cale sacră» și o «ușă sacră», cu menţiunea că scopul declarat al grupului «Veriditas» e să transforme Spiritul Uman, folosind experiența Labirintului ca pe o practică personală pentru vindecare și creștere, «o unealtă pentru clădirea comunității, un agent pentru pacea globală și o metaforă pentru înflorirea Spiritului în viața noastră», mai ales că parcurgerea unui labirint de rugăciune implică trei etape: curățire (eliberare), iluminare (primire) și unire (reîntoarcere). Astfel, curățirea se petrece, când persoana se îndreaptă către centrul labirintului şi își leapădă grijile și distragerile vieții pentru a-și deschide inima și mintea. Iluminarea are loc în centru labirintului, fiind timpul în care trebuie să primești ceea ce e disponibil pentru tine prin rugăciune și meditație. Unirea are loc în timp ce persoana iese din labirint și implică posibilitatea să te alături lui Dumnezeu, Puterii Sale Supreme sau forțelor vindecătoare care acționează în lume! Credem că nu deranjează, dacă facem referire doar la unele orientări ale Bisericii catolice, dar, cei care propun aceste labirinturi de rugăciune vorbesc despre folosirea labirintului pentru a deveni iluminat, realiniat cu Universul și echipat pentru a-ți cunoaște Sinele și pentru a îndeplini lucrarea sufletului. Unii apologeţi, cum e dr. Lauren Artress, președinta grupului «Veriditas», vorbesc despre mai multe niveluri de conștientizare ale închinătorului în labirint, incluzând conștientizarea faptului că el e unul dintre pelerinii care au umblat în timpurile de început. ,,Simți ca și când ești într-un alt timp, nu ca și cum ai fi în viața aceasta”, accentuează dr. Lauren Artress, probabil ca o revenire la vechea închinare la zeițe, pentru că multe labirinturi de rugăciune au în centru simboluri feminine. Aceeaşi persoană mai sus amintită, recunoaște simbolismul și vorbește în mod deschis despre conectarea cu «sacrul feminin» în labirint și despre faptul că trebuie să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind atât «el», cât și «ea», dar, în mod firesc se pune întrebarea, oare, sunt labirinturile de rugăciune de sorginte biblică? Nu numai că labirinturile nu sunt menționate nicăieri în Biblie, ci, ele intră în conflict deschis cu principiile biblice care privesc închinarea și rugăciunea. Pentru că Dumnezeu caută oamenii care se închină Lui în Duh și în adevăr (Ioan 4.24, Filipeni 3.3, Psalmul 29.2), iar, cei care susţin cauza labirinturilor de rugăciune vorbesc despre «închinarea trupească» și scopul de a implica toate cele cinci simțuri cunoscute în această închinare. Desigur, închinarea trupească nu este un concept biblic, iar, noi suntem oameni prin credință, nu prin vedere! Închinarea nu e o activitate senzorială, fizică, ci, e o problemă care ține de suflet, de inimă, care este exprimată în lauda şi în slujirea Lui Dumnezeu. Pentru credinciosul «Noului Testament», închinarea nu are nimic de-a face cu manifestările formale, cum ar fi aprinderea lumânărilor, îngenuncherea în fața unui altar sau sărutatul icoanei! De aceea, rugăciunea nu trebuie să devină ritualică (Matei 6.5-8), mai ales că dr. Artress spune că ritualul «hrănește» sufletul și în acest fel recomandă călătorii repetate, regulate prin labirint! Dacă ritualul ar fi cu adevărat «hrană» pentru suflet, atunci fariseii din zilele Domnului nostru Iisus Hristos ar fi fost cele mai bine «hrănite» suflete existente, mai ales că sistemul lor religios abunda de ritualuri și tradiții! Drept consecinţă, Mântuitorul i-a certat în mai multe rânduri pentru cât de moartă și plină de ipocrizie era religia lor! Pentru că mulți dintre cei care parcurg labirinturi de rugăciune caută înțelegeri speciale, revelație nouă sau o descoperire a lui Dumnezeu «din interior», un astfel de accent asupra misticismului și a cunoașterii ezoterice se apropie periculos de mult de gnosticism și de gândirea sectanţilor, iar, creștinul nu are nevoie de o experiență mistică sau de revelație extrabiblică, deoarece Dumnezeu e aproape de toți cei care-L cheamă în adevăr şi nici un ritual, inclusiv labirintul rugăciunii, nu te poate aduce mai aproape de Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
Articolul asta de unde-l mai copiasi?Despre bibliografia din care te-ai documentat nu ai nimic de spus?