Munca, precum se ştie, aduce bogăţie şi progres, bunăstare şi demnitate, onoare şi civilizaţie. Osteneala, munca aduce strălucire şi pâine, moralitate, civism şi altruism. Numai munca sculptează fericirea şi armonia şi alinarea, este caracterul esenţial al vieţii omului.
Munca, cu mâna ori cu mintea dă trăinicia unui popor, este temeiul libertăţii, independenţei şi suveranităţii lui. Munca neostoită este cea dintâi condiţie a averii, a bunului trai, a progresului şi civilizaţiei. Prin muncă oamenii îşi definesc teleologia şi valorile vieţii, acţiunii şi personalităţii.
La ţară, pe ogor, pe pajişte, inclusiv la munte, ziua dată de Dumnezeu înseamnă multă trudă şi chibzuinţă, ordine şi dăruire, făcute cu drag, căci sunt socotite datorii ce trebuie împlinite, doar vaca trebuie hrănită, mulsă, la porc trebuie rânit, cartofii trebuie semănaţi, prăşiţi, stropiţi, culeşi şi atâtea altele care îmbogăţesc şi aduc onoare unei gospodării ce se respectă. La ţară, pe ogor şi arătură, pe imaş sau în vie, inclusiv la munte ori în pădure, omul este, sigur, parte integrantă a Naturii şi mediului de el înfăptuit.
În mediul rural, pe ţarină, pe poiană, în livada de pruni ori lângă stupină, se aude un zumzet uşor şi felurit: albinuţele aleargă întrecându-se în cules polenul misterios şi purtător de sănătate, greierii cântă odihnitor melodii plăcute, doar în poveste au ajuns de pomină(doarme-n tihnă greieruşu-n clopoţelul de la uşă), şi mii de gâze freamătă căutându-şi hrana vieţii şi dăinuirii. Animăluţele mici sau mari fac acelaşi lucru, se luptă cu viaţa şi vicisitudinile ei, ca şi omul, căci dacă doar ar sta şi ar mormăi, fornăi sau rage s-ar prăpădi, căci asta este legea firii.
În urbanitate, între balcoane şi tomberoane, asfalt nestropit ca lumea şi trotuare ticsite cu maşini de tot felul, cele mai răsărite şi dichisite, ziua dată de Dumnezeu înseamnă, încă din zori de zi, îmbulzeală şi mitocănie, nervi şi nesăbuinţă în autobuz, ori troleibuz, tramvai sau metrou, goană, stres, înjurături crâncene şi impardonabile, priviri chiorâşe, coate-n burtă, bădărănii şi frivolităţi în care colcăie incultura şi brutalitatea animalică. La oraş, între blocuri şi străzi găunoase, printre reclame şi însemnări parşive aşezate pe ziduri. Îţi dai seama că omul a uitat că e parte a Naturii ce se vrea curată şi dătătoare de sănătate fizică, mintală şi socială.
La oraş, între betoane şi asfalt cleios, între borduri şubrezite şi aşa-zise trotuare, se aude permanent un bâzâit imens şi cardiac periculos de ţănţari, şcrăşnet de frâne, de roţi, sirene de salvări ori ale maşinilor poliţiei, pikamere nesimţite ce-ţi găuresc neuronii tăi şi strada noastră tocmai când a fost gata asfaltată, reparată şi de mântuială stropită. Se aude un zumzet permanent, interminabil, de televizor dat la maxim şi unde politicienii se ceartă pe rupte tot timpul, căutând, cu neruşinare, ciolanul mai unsuros şi mare. Se aud celulare şi hă-hă-ituri model Tr.Băsescu, strigăte şi înjurături ale oamenilor sătui de toate – cele necinstite şi neprielnice omului. Pe vara asta toridă şi abundent sudorifică toată lumea discută politică, desigur, şi fotbal, bineînţeles, doar la asta se pricep, nu-i aşa, nu-i mai interesează agricultura, irigaţiile, murăturile, după cum se vede treaba. Zoonpolitikon – animalul social, animalul politic – omul, bizonul simplu adică, se pare că nu realizează că dacă doar vorbeşte, cârteşte, ocărăşte şi mustră, asta, cu siguranţă, nu ţine nici de foame, nici de sete, nici de prosperitate, nici de progres, nici de viitor onorant şi civilizat.
Dacă ne gândim bine, aceste concepte: progres, bunăstare, viitor, civilizaţie, nu le-am prea auzit prin limbajul lumii, nici măcar la bizonii-politicieni, care parcă sunt mai fermecaţi de demolare şi şpagă, minciună şi fariseism, de plăţile poliţelor şi adâncirea ignoranţei, de generalizarea lipsei de cuviinţă şi analfabetismul, de închiderea spitalelor şi dărâmarea şcolilor decât de proiectele serioase, judicioase, ambiţioase şi aducătoare de bine şi frumos, de cultură şi spornică civilizaţie.
A trecut vara, a rămas căldura şi soarele dogoritor, e frumos, aşa că trebuie păstrat, la vedere, optimismul. Nu se poate să nu fie şi pe strada noastră ceea ce visăm binele, fericirea şi bucuria, belşugul şi distincţia bogăţiei noastre materiale şi intelectuale. Va veni toamna, vom număra bobocii, se vor culege roadele: albinele vor avea ceva miere în stupi, veveriţele – alune, nuci şi ghinde, jir şi roşcove în scorburi numai de ele ştiute, greieraşii poate vor cânta într-o altă poveste mai degrabă, rândunicile şi berzele au migrat spre ţările calde, dar se vor întoarce şi poate vor fi mai bine primite decât studenţii români care au studiat în occident, ţăranul va scoate cartofii, va tăia varza, va culege via. Noi, orăşenii, vom tăbărâ în supermarketurile pline cu de toate inclusiv cu E-uri şi scumpete, vom vorbi la celulare aproape non-stop, ne vom lăsa hipnotizaţi de televizor programându-ne, sigur, creierul pe violenţă, ceartă şi urât, pe ridicol şi derizoriu, căci oricum realizatorilor nu le pasă, şi vom cârcoti, ba chiar şi sudui entuziast şi fără preget, în media, între prieteni, la colţul străzii şi acasă, până la ultima picătură de gândire! Şi totul în zadar! E ciudată lumea în care ne ducem viaţa!
Căci natura cea nouă a omului, obiceiul aberant, ilogic şi absurd, nu-i Natura Naturata ce obiectivează atributul de substanţă al acelui care munceşte de a crea valori perisabile ori durabile. Omul, s-a născut să muncească pentru a scăpa de plictiseală, vicii şi nevoi. Ţine de Natura Naturata, de natura produsă, de natura realizată şi obiectivată opinia romancierului, poetului şi dramaturgului francez Jules Renard: ”O singură experienţă se întăreşte în mine: totul depinde de muncă. Ei îi datorăm totul, ea este marele ordonator al vieţii.”
Am putea face mai bine şi mai onorabil, muncind cu braţele şi cu mintea, împlinindu-ne misiune naturală. Dacă vom avea o industrie multispecializată şi superior prelucrătoare, o agricultură modernă şi masiv irigată, o şcoală exigentă şi pe măsura imperativelor timpului în care ne mişcăm, vom cunoaşte, sunt convins, progresul şi civilizaţia cu adevărat, nu ne vom ploconi la alţi, vom avea un nivel de trai pe măsura vrerilor noastre nu a conjugărilor imperative şi umilitoare bâzâite de alţii de pe aiurea.
Prof. Univ. Dr. Grigore Drondoe
