Cu prilejul celei de-a XXVIII-a ediţii/ (online) a Festivalului de Umor „Ion Cănăvoiu” a apărut nr. 28 al Foii umoristice şi sentimentale „Hazul”, editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, prin Ion Cepoi, director, Dan Popescu, redactor, şi Luminiţa Popescu, tehnoredactare computerizată.Trebuie să-mi încep notele de lectură cu o exclamaţie: Ce vână de mare scriitor, şi în proză şi în versuri, are Ion Cepoi! Cititu-i-am „Jurnalul de la Polovragi”, în „Crinul Satelor”, cu o hedonică satisfacţie a unei intertextualităţi nu îndeajuns de bine ascunse la „Jurnalul de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu şi la „Epistolarul” aceluiaşi filozof bucureştean de la „Humanitas”.Modelul însă numai de-l pune în starea faptului de a scrie, întrucât textul este totalmente diferit, inteligent şi cu umor, învăluit parabolico-alegoric într-o satiră blândă-aspră la adresa pandemiei care l-a silit să-şi îmbogăţească zestrea lingvistică, literar-culturală, hermeneutică, virtuală şi hazuală.Contemporan cu Jean Cănăvoiu, Ion Cepoi şi-l aminteşte de prin 1981 ca pe „o ladă de zestre tainică, încărcată cu nobleţea şi puritatea inconfundabilă a intelectualului de rasă”. „Avea un zâmbet frumos, puţin candid, puţin parşiv, ca de copil rău, obligat să fure pentru că nu i se dă voie să ia. Era puţin din sfiiciunea înţeleptului care din prea plinul ştiinţei sale a rămas nu cu trupul ideii, ci cu îndoiala realităţii ei”. „Cele trei amintiri cu nea Jean” trădează calitatea de „momente” transcaragialiene, iar „epistolele” pe adeptul parodiei, pastişei, citatului pamfletului liric, ca forme ale unei arhitextualităţi postmoderniste (vezi „Satiră. Duhului meu (Parodie)” şi „Altă epistolă” către nea Jean. Pamflet liric). Cronica ritmată şi rimată, pigmentată cu „acizii corozivi” de tip voltairean, social-politic, sancţionând şi îndemnând la biciuirea moravurilor stricate, eradicarea corupţiei, amendarea antifrastică a incompetenţei şi a inapetenţei la cultură/ lectură/ învăţătură ş.a.m.d.Astfel că-n nr. 28 al „Hazului” mai semnează texte memorabile, unele tot antologice, Titu Rădoi, Ioan Flora, Ion Popescu-Brădiceni, Alex Gregora, Spiridon Popescu, Iulius Aurelian Şuţă, Nicolae Dragoş („De dincolo de timp”) şi Nicolae Brânzan („Ion Cănăvoiu – un prinţ al ironiei”). Îi ştiu pe ambii scriitori şi le admir unuia opera efectivă, celuilalt opera publicistică şi pedagogico-filozofică. Iată, spicuiesc un portret schiţat succint din amintirile lui N. Brânzan: „Ion Cănăvoiu a fost plămădit dintr-o familie veselă şi fericită care i-a transmis urmaşului trăsăturile ce l-au definit: vioiciune, simţul umorului, altruismul, dăruirea de sine, optimismul. Zona montană i-a dăruit dârzenie şi dorinţa de a aspira necontenit spre înălţimi, robusteţea psihică şi fizică, francheţea în duelul cu cei ce rosteau vorbe nedrepte”.Cum aş fi putut încheia însemnările de faţă, dacă nu cu un termen dintr-un „Dicţionar” redactat „în dodii de Ion Cănăvoiu” (din Arhiva George Drăghescu – n.m.): „Autumnal: de toamnă, adică anotimpul când culeg viile, iar pe ei soţiile”. Şi cu un anunţ dintr-o „Mică publicitate” restituită miraculos în „Hazul” din 1998: „Pierdut simţul orientării. Ţărănişti, adventişti, comunişti, anarhişti, radiotelegrafişti, ecologişti, simbolişti, turfişti, navetişti, democrat-socialişti, suprarealişti… Prea multe partide politice, domnilor!”. Ca să nu mă pot abţine de-a adăuga încă un „anunţ publicitar”: „Doresc căsătorie cu un Făt-Frumos şi viteaz. Spre a fi sigură că n-a fost securist, mai adaug: şi deştept!”.
(I.P.Brădiceni)
